Say something(2)- The return

Capitolul 2: Două cuvinte

Capitolul 2: Doua cuvinte

     Trantesc nervoasa usa de la clasa in urma mea. Si dupa astept. De ce? Nu stiu. I-am spus sa nu vina. Il aud pe Zayn ingaimand ceva apoi diferentiez cu usurinta vocea joasa a lui Harry:

- Nu vreau sa o pierd.

     Ipotetic vorbind, m-a pierdut deja asa ca ar trebui sa lase ingrijorarile false si teatrale in afare campului de lupta dintre noi. Ma dau in spate, cu picioarele tremurandu-mi prosteste. Apoi il vad. Ma intorc rapid, imitand dorinta de a pleca. Il simt cum ma prinde de incheietura mainii drepte. Ii simt pielea calda peste a mea. E aiurea cum contactul asta porneste o revolta inlauntrul meu. Deja parca sunt dispusa sa il iert! Dar nu, nu o s-o fac. Nu pot.

- Uite... am fost un prost. Nu stiu de ce am spus asta. Lindsay e doar o curva, cred ca ti-ai dat seama. Oricum am umblat cu ea doar de cateva ori si...

Se balbaie. Nu stie ce si cum sa spuna. Ce revelatie!

- Si urma sa mergi la ea in seara asta.

- Da.

- Stii ce? Las-o balta, Harry. Nu imi mai pasa oricum. ii spun, vocea mea coborand cu cateva octave la ultima parte.

     Nicicand nu am fost prea priceputa in ascunderea adevarului, iar cazul de fata e un exemplu concludent care sustine fara dar si poate acest lucru. Sunt prea sincera, prea emotiva si prea sensibila. Prea naiva. Cred prea mult in oameni, cand, de fapt, ar trebui sa cred, mai intai de toate, in mine insami.

- Ce ai zis? Repeta. Uita-te in ochii mei si spune-o din nou!

     Nu pot. Nu pot. Nu pot. Ochii aia. Verdele ala. O sa cedez. Trupul mi-e de plastilina; nu imi mai pot modela cuvintele in fata lui si, in acelasi timp, sa-mi ascund slabiciunea, felul in care ma face sa ma simt prezenta lui. Vocea imi tremura in incercarea de a spune ceva si un fior rece ma cuprinde atunci cand respiratia lui mentolata imi izbeste salbatic chipul:

- Trebuie sa stai departe de mine.

     Dupa ce am spus asta, el slabi stransoarea incheieturii mele, eliberand-o in cele din urma. Suspin apasat la pierderea contactului. Tanjesc la atingerea lui. Il privesc nesigura. Imaginea schitata de trupul sau imi pare contorsionata din cauza lacrimilor triste care imi ineaca ochii intr-o suferinta care ma arde. Chiar si asa, vad efectul a ceea ce am spus revarsandu-se asupra lui. Se indeparteaza usor de mine cu un singur pas. Mica distanta dintre noi ma sfasie.

- Asta vrei? zise el, cautand raspunsul in ochii mei.

     Asta vreau? Nu. Nu.

- Da.

     Imediat dupa ce am zis asta, ma bat mintal cu palma pe spate. Vocea mea interioara imi transmite ca a parut destul de convingator.

- Fac ce e mai bine pentru tine, Mel. Tu nici nu stii...

     Pentru o fractiune de secunda suspendata in timp, il cred. De ce? Pentru ca pare atat de sincer. Am crezut ca am ajuns sa il cunosc pe adevaratul Harry Styles in aceste trei luni. Abia acum realizez ca el a fost, este si va ramane un mister pentru mine. Nimic mai mult decat un mister, iar eu nu am dispozitia necesara sa ma aflu in postura unui detectiv care umbla dupa indicii neconcludente.

- Nu vreau sa stiu.

- Bine. spuse el, trecandu-si mana prin parul dezordonat.

- Bine. am spus eu, clipind des astfel incat sa alung lacrimile.

     Presupun ca acest "Bine." e felul nostru de a ne spune adio. Ne holbam unul la celalalt, insetati de dorinta. Nu voi fi eu prima care clipeste. Vreau sa ii memorez si rememorez chipul. Observ o incruntatura dura, aspra pe fruntea lui. Buzele ii sunt stranse intr-o linie subtire. In ochii lui ca jadul zaresc urma vaga a unei lacrimi. Trebuie sa ma insel. Nu se poate ca eu sa ii fi provocat starea asta. Pare pierdut. Si-a facut-o cu mana lui, Mel. Nu esti tu de vina.