Say something(2)- The return

Capitolul 5: Dorințe

Capitolul 5: Dorințe

     Oamenii ajută oamenii, sau cel puțin aşa ar trebui. Numai Dumnezeu ştie ce se ascunde în inima mea slabă. Câte speranțe şi dorințe. Am dat iubire şi nu am obținut nimic în schimb. Sunt rece ca o stâncă. Numai Dumnezeu ştie ce se ascunde în această lume plină de consecințe.

     Vreau să cred că oamenii ajută oamenii. În esență, nu suntem deloc diferiți. Sunt exact ca el, precum ea şi toti ceilalți. Chiar şi aşa, e greşit dacă vreau să fiu diferită?

     M-am născut spre a muri şi mor spre a mă naşte, însă nu vreau doar să trăiesc şi atât. Vreau să las în urmă dovezile existenței mele. Vreau să schimb ceva. Vreau să ajut şi vreau să cred că, la rândul meu, voi primi ajutor. Vreau să fac lumea asta mare o lume mai bună. Ştiu că sună aiurea şi nici măcar nu e nevoie să o spun cu voce tare ca să îmi dau seama. Sunt doar un copil. Ce pot eu să fac? Vreau să cred că pot face ceva. Vreau ca alții să creadă în mine, dar cum va fi asta posibil dacă nici măcar eu nu o fac?

     Îmi e greu. Îmi e greu să nu îmi pot ignora "dorințele" ancorate în irealizabil. Şi spun 'irealizabil' întrucât nimic din tot ceea ce vreau nu se va întâmpla. Pentru că nu pot şi nu voi schimba nimic. Nu e un motiv destul de bun astfel încât să mă oprească din a încerca, totuşi.

     Sunt singură. De ce e atât de greu să fac ceva, orice, aşa cum trebuie? Trebuie să iau decizii care nu țin doar de mine. Şi nu mă pricep la luarea deciziilor corecte. E prea mult. Cu fiecare pas nehotărât pe care îl fac mă simt din ce în ce mai aproape de o condamnare nedreaptă sau de iertare. Cea de-a doua variantă e doar o posibilitate la care sper în secret.

     Mi-aş fi dorit să am altă poveste de spus. Mi-aş fi dorit să îmi pot impune alte gânduri care să nu mă facă să mă simt aşa. Sunt atâtea motive să îmi împachetez nimicul, să prind un zbor şi să nu mă mai uit niciodată în urmă. Motivul pentru care rămân e necunoscut; mă mint pe mine însămi spunându-mi asta. E absurd cum toate lucrurile se rotesc în jurul lui, atrase fiind de o forță străină mie. El e locul meu preferat înspre care să alerg. Doar o respirație. Motivul pentru care rămân va fi întotdeauna el. Numele lui o să fie mereu arcuit de buzele mele tremurânde atunci când un coşmar rece îmi va întrerupe somnul nocturn. Mereu am ştiut că are dreptul să îmi ia inima, fără să mi-o mai returneze. De fiecare dată când respir, când clipesc - nu pot minți - gândul îmi zboară la el. Mi-aş dori să mă pot gândi la alt chip, la alt "el", în zadar însă. Chiar dacă nu mă vrea, eu îl vreau. Şi, da, ştiu că e atât de aiurea şi greşit! Ştiu pur şi simplu! Dar nu îmi stă in puteri să schimb asta. M-a salvat de negru şi albastru aşa că sunt sigură că mă va salva din nou. Am încercat să ascund dependența de el dar o simt în venele mele. Vreau să îi aud bătăile inimii, să îmi sprijin capul pe pieptul lui tare, vreau să fie lângă mine. Şi dacă restul vieții mele ar fi un labirint, mi-aş petrece-o bucuroasă căutându-l pe el. La nesfârşit.

     Mai pot face încă un pas fără să mă torturez. Ştiu că pot. Apoi încă unul. Cât de greu poate să fie? Trebuie să fiu puternică şi să învăț să trăiesc pe jumătate vie, cel puțin acum. Îmi voi recăpăta jumătatea în curând. Nu-i aşa? Da. Da. Totul o să fie bine. Îmi amintesc cum el a pus înapoi lumina în ochii mei. Şi se va întoarce. O va face. A greşit, dar suntem oameni şi oamenii greşesc adesea. Înăuntrul lui îi pare rău şi suferă şi mă vrea înapoi. Are nevoie doar de puțin timp. Mă iubeşte. Nu o să îl las să se distrugă, să îşi vândă sufletul întunericului. O să îl salvez. Şi el m-a salvat pe mine. Aşa cum stelele distrugător de uriaşe, al căror nume nu îmi e cunoscut, aparțin cerului pe timp de noapte aşa eu sunt a lui. Îi aparțin, iar asta nu are să se schimbe. Nici azi. Nici mâine. Nici peste o lună sau un an. Niciodată.

     Zgomot. Le spun vocilor din capul meu să tacă dar e imposibil să mă asculte. Ele nu ştiu, nu ştiu nimic. Da, inima mi-e frântă. Şi da, plâng. Şi da, doare. Poate că sunt defectă, dar o să mă repare. El o să mă repare cu iubirea lui dulce. Văd totul în alb şi negru, de parcă aş fi fotograful unei alte minciuni. Nu e aşa, vocile sunt de vină. Nu voi mai minți şi nu o să mai fiu mințită. Nu din nou. Îmi va alunga durerea. Suntem cu toții suflete pierdute, nu-i aşa? Nu trebuie decât să ne regăsim reciproc. Doi câte doi. Nu există loc de plus sau de minus în această reacție. Doi. Nici mai mult nici mai puțin. Adică eu şi el. Eu şi el. Noi.

     Iubirea e lumina care sperie întunericul. Iubirea e o energie care nu poate fi îmbuteliată în vreun recipient. Iubirea e pericol şi salvare deopotrivă. Iubirea e plăcere. Iubirea îți curăță sufletul. Iubirea e pură; singura comoară.

     Trebuie să fac asta; un lucru pe care ar fi trebuit să îl săvârşesc cu mult timp în urmă. Dar ce e timpul? Relativitate. O teorie nesigură a vieții. Momente care pleacă şi nu se mai întorc. Timpul nu e nimic şi timpul e totul. În timp învățăm să iubim sau să urâm. Timpul vindecă rănile trupului şi sufletului. Întâi de toate a fost timpul şi când nimic nu va mai fi, timpul va rămâne, exact ca un rege cu miliarde de supuşi.

     Sunt precum un Phoenix în apă. Cu fiecare mic dezastru voi lăsa destinul să mă poarte către un loc real. Acasă. Îmi las temerile să se înalțe nestingherite către cer. E o strălucire printre umbre care mă indeamnă să păşesc mai departe.

     Acasă e locul în care mergi atunci când te simți singur, e refugiu. Acasă e locul unde îți odihneşti oasele. Nu e doar acolo unde îți faci patul şi schimbi uneori culoarea pereților care ascund amintiri arzătoare, amintiri care nu pot fi stinse nici măcar cu licoarea tristeții. Acasă. Nu îmi pasă dacă mă voi umili atunci când o să cerşesc iertarea. A venit clipa adevărului. Nu voi fugi precum o laşă întrucât trebuie şi îmi voi înfrunta alegerile. Niciodată nu e prea târziu pentru "Îmi pare rău". Şi vreau să încep să fac lucrurile bine, aşa cum trebuie. Cuvintele sunt o armă, iar din acest moment voi activa starea defensivă. Până când el nu se va întoarce la mine nu voi mai spune nimic din ce nu trebuie spus. O să tac. O să mă închid în mine şi o să îi arăt că sufăr, ascunzând însă particula de entuziasm din ochii mei în privința revenirii lui în viața mea la un moment dat. O să se întoarcă. Dar până atunci:

- Mamă?

_______________________________________

* Heillău! Cum e în vacanță? Ce mai faceți? :-) Am revenit cu un nou capitol care e diferit de celelalte. Are diacritice, pentru că am vrut să îl fac special. :)) Surprinde gândurile lui Melody şi ceea ce simte ea cu adevărat în privința celor întâmplate. Credeți ca gândirea ei în privința lui Harry e corectă? Vă aştept părerile în secțiunea de comentarii. Lectură plăcută şi nu uitați să lăsați un vot. Kisses & hugs