Say something(2)- The return

Capitolul 7: Generator de suferință

Capitolul 7: Generator de suferință

- E mai bine aşa? E mai bine aşa? De unde ştii tu ce e mai bine pentru tine, Mel? Ce ai făcut?

     Recunosc cu uşurință tristețea din tonul vocii lui. Ştiu că vrea să mă ajute; de la startul perfect până la linia de sosire. Însă nu vreau să îl corup. Dacă îi voi permite să se apropie şi mai mult de mine va ajunge să facă cunoştiință în mod direct cu suferința. Nu vreau să îl rănesc. Ce am făcut? Am distrus tot. Nimic nu a rămas intact. Sunt o distrugătoare de inimi. Iau totul şi, orice aş da la schimb, nu compensează pierderile. Sunt o epavă.

- Mel?

     Nu observasem până acum cât de aproape e de mine. Şi încă se apropie; cu stângăcie. Îi simt căldura trupului şi mă învinuiesc în privința faptului că aş vrea să ma strângă în brațe. Ar fi greşit. Nu pot.

- Mel, vorbeşte cu mine!

- " And is it home somewhere you call your own,

   Are you happy now?

   Just know

   That I'll always be with you.

   You're far from me... ".

     Spuneam din ce în ce mai tare unele dintre versurile cântecului meu preferat - Walking on cars: " I always be with you " - în care mă regăsesc acum. Speram că asta îl va face pe el să tacă. Să nu mai spună nimic. Pentru că, deşi încă sunt atât de multe de spus, nu ar trebui să mai fie.

     Îmi prinde mâna însângerată într-a lui, iar eu tresar la atingerea plăcută. Fir-ar. De ce nu înțelege?

- Te doare? Spune-mi, te rog, că nu ai făcut asta intenționat.

     Mă doare doar că trebuie să te resping pe tine şi să îți provoc suferință.

- Nu ar trebui să îți pese, ştii?

     Nu vreau să fiu rea şi sunt. Nu vreau să îl rănesc şi o fac. Nu vreau să plâng şi uite cum cascade de lacrimi se revarsă pe chipul meu mult prea palid. Nu vreau să îi aud răspunsul, dar el îmi spune, fără să mai stea pe gânduri:

- Nu, nu ştiu. Tot ce ştiu e că îmi pasă şi e normal să îmi pese. Nu încerca să mă îndepărtezi pentru că nu vei reuşi. Uită-te la mine, Mel.

     Îmi mişc uşor capul în semn de dezaprobare. Încă îmi țin ochii închişi. E mai bine aşa din mai multe privințe. Astfel, o parte din lacrimi sunt întemnițate în spatele pleoapelor. Şi astfel nu trebuie să accept ceea ce se întâmplă. Nu trebuie. Şi nu am de gând să o fac. Îmi e frică. Mă tem că se poate să fie şi mai rău de atât. Nu sunt pregătită să privesc iarăşi răul pe care l-am făcut. Nu cred că voi fi vreodată. Vreau să fiu oarbă şi surdă şi mută. Pentru că nu mai vreau să văd nimic şi nu mai vreau să aud nimic, dar mai cu seamă nu vreau să spun nimic. E prea mult.

- Mel, uită-te la mine.

     Îşi poziționă mâinile pe obrajii mei uji, transmițând în corpul meu un soi de electricitate ciudată.

- Te rog. spuse el într-o şoaptă dulce, lipindu-şi fruntea de a mea.

     E prea aproape de mine. Nici măcar nu ştie ce contradicții se nasc acum în interiorul meu din această cauză. Plutim ca frunzele din grădina Raiului înainte să atingă pământul binecuvântat. Cedez, întocmai precum am mai făcut-o şi înainte. Îmi dezlipesc cu încetineală pleoapele greoaie şi îl privesc. Durerea pe care am simțit-o atunci nu are termen de comparație. Nu era corect. Nu e corect. Lacrimile i se scurgeau cu repeziciune pe chipul trist.

     Trăsăturile frumoase i se întunecă şi mai mult în momentul în care mă priveşte confuz. Se simte de parcă ar putea vedea prin mine. E pierdut. Cum poate să se aştepte de la mine să fiu bine când el nici nu încearcă să fie? Cum poate să îi pese mai mult de mine decât de el însuşi? În gândirea mea bolnavă credeam că doar eu fac asta. Eram de părere că sunt singura care tânjeşte după binele altora, că sunt singura care vrea să îi vadă pe ceilalți mai fericiți decât mine, cu adevărat fericiți. Dar greşeam. Nu ştiu dacă Thom a fost aşa dintotdeauna, întrucât nu am mai văzut până acum latura asta hipersensibilă a lui. Nu ştiu dacă accidentul ne-a apropiat cumva. Nu ştiu dacă eu l-am schimbat sau dacă el s-a schimbat pentru mine. Ştiu decât că e prea bun cu mine şi mai ştiu totodată că nu merit. Nu îl merit.

     Se dezintegrează puțin câte puțin de fiecare dată când e lângă mine. Nu înțeleg ce se presupune că ar trebui să fac pentru a opri procesul dureros. Oricum, eu i-am făcut asta. E numai vina mea. Sunt un generator de suferință.

     Ca şi cum ar fi fost cu putiință să îmi descifreze gândurile încâlcite, îşi şterse cu colțul mânecii ochii şi îşi mişcă uşor buzele, spunându-mi:

- Trebuie...

- Geaca ta a rămas la mine. i-am zis eu, fragmentând cuvintele.

     Îşi trecu uşor limba peste buza superioară şi, ignorând remarca mea neaşteptată, îmi spuse, respirația lui rece uscându-mi lacrimile:

- Trebuie să fii bine.