Say something(2)- The return

Capitolul 14: Prea

Capitolul 14: Prea

    

  - Perspectiva lui Melody -

     Mă doare atât de tare. Se simte ca şi cum ceva urmează să mă spintece din interior, arzând nucleul existenței mele. Şi ştiu că nici măcar picăturile de ploaie din spatele geamului nu vor stinge acel foc minunat. E absurd faptul că numesc flacăra care mă va distruge "minunată"? Mie nu îmi pare. Va fi un foc minunat întrucât fiece scânteie e o amintire, ori un gând sau poate o iluzie. Un vis. O mângâiere. Un sărut. O dorință. Un început. Şi un sfârşit. Harry e scânteia care îl va aprinde. Ştiu că iubirea mea pentru el o să ardă la un moment dat. Mă tem de momentul ăla afurisit în care o să se întâmple. Nu sunt pregătită să renunț la el, la felul în care mă face să mă simt. Trebuie să fiu.

     Îmi umezesc buzele cu lichidul cald din cana aburindă, însă gustul dulceag al ciocolatei calde înseamnă deodată atât de puțin în comparație cu ceea ce vreau de fapt acum. Ceea ce voi vrea întotdeauna. Şi ceea ce nu vreau să accept că voi pierde.

     Mă întreb dacă se gândeşte la mine. Cu mişcări lente, le permit degetelor mele să cerceteze zona gâtului în căutarea unui avion de hârtie care a decolat de mult. Nu vreau să răspund la întrebarea de un milion de dolari: " Dacă aş putea da timpul înapoi, aş fi acceptat postura de unic pasager în acea cursă înspre inima lui? ". E prea dureros.

     Matt mi-a spus cândva că există atâtea motive să râzi sau să plângi câte stele sunt pe cer şi că e alegerea fiecăruia în ceea ce priveşte categoria la care se încadrează. Nu îmi dau seama dacă nu pot sau nu vreau să fiu fericită fără Harry.

     Nu îmi place să fiu singură. Jessie şi Zayn au plecat fără să îmi ofere vreo explicație logică, plauzibilă. Nu mai vreau să fiu singură. Mă gândesc la atâtea lucruri şi e prea mult. Matt. Harry. Ploaia. Linişte. Prea multă linişte. Singurul sunet care încearcă să readucă la viață camera monotonă e dat de vibrațiile focului, de lemnul care trosneşte şi arde. Şi apoi un zgomot născându-se din pricina neîndemânării mele. Îmi lipesc spatele de perete în momentul în care cioburi diforme se împrăştie pe podea. Aia era o cană drăguță. Cred. Nu îmi bat capul în privința curățeniei. Locul āsta e oricum mizerabil. Presupun că nimeni nu a mai venit pe aici de când eu şi H... de mult timp. Atmosfera e sufocantă. Încerc să deschid geamul, însă nu reuşesc să îi dau de capăt mecanismului prea complicat pentru mine. Grozav, nu sunt în stare nici măcar să deschid un geam.

     Mă ghemuiesc lângă peretele din cărămidă, strângându-mi genunchii la piept. Sunt suficient de naivă încât să cred că dacă îmi fac corpul să pară mai mic va durea mai puțin. Ca să vezi, nu funcționează.

     Ochii mi se blochează pe o bucată mai mare din ceea ce până acum mai puțin de un minut făcea parte dintr-o cană care sper să nu fi fost componentă a unui set. M-aş simți foarte prost. Oricum e ciudat. Îmi pare rău pentru cana aia. Modelul ăla îmi pare cunoscut. Prea cunoscut pentru a fi doar o coincidență. Poate prin dulapurile de acasă am văzut un exemplar asemănător. Şi aşa aş putea să o înlocuiesc. Îmi scapă un surâs ironic atunci când conştientizez faptul că aia e afurisita de cană din care am băut ciocolată caldă cu mult timp în urmă, o mică veşnicie. În acelaşi loc. Cu ploaia bătând în geamuri. Alături de el. Încerc într-o disperare evidentă să strâng cioburile, încercând să readuc la viață momentele de atunci. Renunț prea repede. Privesc locul ăsta atât de familiar şi nu pot să alung amintirile care încolțesc în gândurile mele aşa cum nu pot îndepărta lacrimile. Canapeaua aia. Pe canapeaua aia am stat, încercând să ne încălzim trupurile tremurânde. Pe canapeaua aia, am lenevit în brațele lui, inspirând mirosul părului său ud. Închid ochii încercând să recreez acea aromă inconfundabilă, dorindu-mi să îmi încarc plămânii cu speranță şi cu mirosul părului său ud. Uşa de la intrare se deschide. Îmi păstrez pleoapele unite. Şi încerc atât de tare încât reuşesc.

  - Perspectiva lui Harry -

     Am privit-o. Încă nu mă observase. De ce părul ei e albastru? Nu înțelegeam nici de ce are ochii închişi. Zâmbetul de pe chipul ei umbrit de lacrimi îmi încețoşa chiar şi mai mult rațiunea. Nu vreau să fiu rațional oricum. Nu pot fi. Nu când vine vorba de ea. Mi-am trecut mâna prin părul ud, muşcându-mi apăsat buza inferioară. Cu paşi mari, mă apropii de ea, ocolind cioburile de pe jos. Pariez că i-a căzut ceva din mână. E aşa simpatică când e împiedicată; adică mereu.

     Vreau să cred că, stând acolo nemişcată şi aşa frumoasă, mă aşteaptă pe mine. Îi ating obrazul cu mâna mea rece, iar ea nici măcar nu tresare. Zâmbetul îi creşte considerabil. Cu cealaltă mână îi mângâi atent ceafa, prinzându-i firele scurte de păr. O țintuiesc la perete de teamă să nu plece. Şi ea nici măcar nu deschide ochii. Îmi lipesc fruntea de a ei, încercând să îi şterg lacrimile cu buzele. Am rămas blocat pentru o clipă când ea m-a fixat cu privirea în căutarea unui răspuns la o întrebare nerostită. Doar o clipă.

     - Mel, am rostit foarte încet. Spune ceva.

     - Harry, zise ea şi am strâns-o în brațe.