La Résistance

Capitolul 20

- Ascultă-mă, și ascultă-mă atent dacă îți vrei binele! Știu că ți-ai dat seama de ce ți se întâmplă. Știu că simți că ești în pericol. E adevărat. Nu am timp să îți spun mai multe, momentan trebuie să te scap de aici. Cât mai putem. îmi zice Jules pe un ton rapid.

Sunt șocată. În cele din urmă poate mai am o șansă. De data asta trebuie să mă agăț de ea cu toată forța.

- Duncan deja a mirosit ceva când am zis de protocol. Nici măcar nu există așa ceva. Și-a dat seama că am rămas aici cu un motiv și probabil știe că acum sigur ai aflat. Va veni în scurt timp. Curând se vor da cărțile pe față.

Îl ascult cu atâta atenție încât îi memorez fiecare cuvânt.

- Acum cel mai probabil se uită la noi de la o fereastră. Am nevoie să te prefaci că îți e rău, fă-o cât mai vizibil ca să avem un motiv sa te duc mai aproape de pădure.

Fără să spun nimic îmi cuprind talia cu brațele în formă de x și mă las ușor pe față. Jules vine și mă ajută să merg la un copac. Chiar dacă sunt cu capul în jos, în drumul nostru reușesc să văd cum Alice stă la geam privindu-ne atent, apoi trage perdeaua.
Jules mă grăbește și mă trage după un copac.
Îmi întinde un pistol, iar eu îl iau fără să mă gândesc prea mult.

- Fugi prin pădure, ține soarele pe umărul stâng. Alergi cât de tare poți, nu pierde timp! Vezi cum faci să nu te apuce noaptea în pădure, altfel o să fie de rău!

- De ce?!

- De ce ce?

- De ce mă ajuți?

- Nimeni nu a avut curajul să i se împotrivească lui Duncan, în mod special eu. Dar nu mai puteam suporta să îl văd cum mai torturează încă o fată. Mai ales că semeni atât de mult cu mama.

- Altă fată? Ce vrei sa spui?!

- Nu avem timp, du-te!

- Te rog, spune-mi! Nu mă poți lăsa așa. Explică mai pe scurt!

- La început era un sediu normal al Rezistenței. Partizani. Dar după foarte puțin timp problemele personale ale lui Duncan au început să prindă glas prin personalitatea lui puternică. Înăintea ta a fost Alice.

- Sora lui?

- Chiar dacă a fost adoptată de familia lui și au crescut ca frații, Duncan mereu a avut ceva pentru ea. O forța să facă și să spună lucruri împotriva sentimentelor ei. Apoi, manipularea a ajuns și la restul. S-a răspândit ca o molimă. De la noi, colegii lui, la angajați și la superiori. După doar o lună, la conducere nu mai era Taylor, ci Duncan. Nu înțelegi Celeste? Oamenii ca el sunt atât de egoiști că până și în vremuri de război fac ca totul să fie despre ei înșiși.

Nici nu mai clipesc, nu mai respir din cauza șocului.

- Și asta nu e tot. Când te-a văzut prima oară mintea lui bolnavă a dezvoltat o obsesie. Așa că ne-a pus sa facem "ce trebuia facut"- cum zicea el- ca să te facă a lui. În ziua aia nu au fost nemții, am fost noi. Taylor și Duncan l-au împușcat pe Julien, care nu avea nicio treabă cu așa-zisa Rezistență. Nici acum nu îmi vine să cred că am luat parte la uciderea unui om nevinovat. Îmi pare atât de rău, Celeste!

O lacrimă se ivește în colțul ochiului meu. Nu. Nu mai plâng.

- Și ce avea în plan acum? zic pe un ton serios.

- Avea de gând să îți facă o "ofertă".

- Și dacă refuzam?

- Celeste, a omorât un om inocent. Ce crezi că i-ar face cuiva care l-a refuzat?

Dau din cap îngrijorată.

- Nu mai e timp de pierdut! zice Jules.

Acesta îmi întinde un briceag.

- Ce vrei să faci? îl întreb ușor speriată.

- Respect planul. Nu îl pot lăsa să creadă că l-am trădat încă. Dacă fugim amândoi o sa ne prindă ușor. Dacă rămân în urmă și le zic că ai fugit îi incetinesc.

- Doar nu vrei să...?

- Da.

- Nu pot să fac așa ceva, trebuie să fie altă cale, vii cu mine, sau-

- Nu e altă cale! O să îți arăt unde să o faci și cum.

Băiatul îmi ia mâna și mi-o pune puțin mai jos de șoldul lui, pe picior.

- O faci aici, destul de tare cât să curgă sânge. Și trebuie să o faci repede. Dacă e în picior am un motiv pentru care nu am putut să fug după tine. Când vor vedea sângele vor crede că e ceva serios.

Stau și mă gândesc ce să fac. Jules are dreptate. E singura cale.
Îl îmbrățișez atât de tare încât aproape nu mai are aer și îi dau un sărut pe obraz.

- Mulțumesc pentru tot.

O fac. Scoate un geamăt înfundat și se sprijină de copac. Văd cum pantalonii încep să i se păteze de sânge.
Mă apropii de el conștientizând ce am făcut. Se uită la mine cu ochi mari, imi mângâie fața cu mâna și îmi spune:

- Fugi.

Așa și fac. O iau la fugă cât mă țin picioarele cu pistolul într-o mână și cu briceagul în cealaltă. Sunt plină de sânge pe mâini și pe haine. Cred că am sânge și pe față la cum am reacționat când am văzut ce am făcut.
Am grijă să țin soarele pe umărul stâng și mă grăbesc cât pot de tare.