La Résistance

Capitolul 19

Au trecut câteva minute și toată lumea tace în continuare. Încerc să îndepărtez gândul că mă aflu într-o mașină cu 4 persoane care cel mai probabil mă vor omorî. Nu am pe nimeni care să mă ajute, sunt doar eu și cu mine. Trebuie să mă gândesc mai repede la ce o să fac în continuare pentru că nu știu cât mai e până la destinație. Oare ce vor să îmi facă? Ce vor de la mine? Și de ce tocmai acum? Are legătură cu războiul? Toate gândurile astea îmi provoacă atâta agitație, mă mir că încă nu mi s-a făcut greață.
Asta e. Greață.
Dacă dintr-odată am rău de mașină? Măcar pot analiza împrejurimile și îmi pot calcula șansele. Dacă nimeresc într-un loc bun aș putea fugi. Chiar dacă nu știu unde sunt și încotro m-aș îndrepta, tot aș avea mai multe șanse. Ori stau aici și aștept să mă omoare, ori încerc să scap, cu riscurile de rigoare. Mă uit la Duncan, care pare atât de nervos încât mai are puțin și smulge volanul. Îmi adun curajul și spun pe un ton calm:

- Îmi e rău. Simt că o să vomit în orice moment. Putem opri?

Nimeni nu spune nimic, doar Jules își îndreaptă ușor capul spre mine, însă preț de o secundă.

- Abține-te, mai e puțin. zice Duncan.

Nu pot să o las așa, trebuie să mai încerc. Brusc, imi vine o altă idee.

- Am nevoie și la tufiș. Și nu cred că odată ce ajungem voi mai avea ocazia.

Duncan își dă ochii peste cap și frânează mult prea repede. Ne lovim unul de celălalt, iar Alice mai că era să iasă prin parbriz.

- Jos toată lumea. comandă Duncan.
- Chiar nu e nevoie. Voi fi rapidă. încerc eu să ies din situație.

Nici nu apuc să termin bine ce am spus că Duncan deja se uita la mine cu privirea lui care îmi dă de înțeles că mai bine tac și fac ce zice el. Nu pot să stric totul acum. În plus, faptul că îi scoate pe toți din mașină doar ca eu să nu fug e încă o confirmare că sunt în pericol și că nu sunt nebună când zic că mă vor omorî.
Ne dăm cu toții jos, iar eu scanez cu privirea toate direcțiile posibile pe care le-aș putea urma.
Înainte să mă îndrept spre pădure îi zic lui Duncan:

- Primesc un pistol?

Acesta se întoarce surprins spre mine.

- Pentru apărare, bineînțeles. continui eu.

Își îndreaptă privirea spre cer, parcă gandindu-se și zâmbește ușor. Ceilalți par la fel de confuzi ca mine.

- Și ce o să faci cu pistolul? Stai pe vine și îl îndrepți spre vreo tufa care foșnește dacă adie vântul? îmi răspunde ironic.

Mă simt rușinată. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Mi-a servit-o ca la Obrejitaè, cum ar spune bunica.
Îmi las capul în pământ și mă îndrept spre pădure.

- Un' te duci? strigă Duncan.

Mă opresc și fără să mă întorc îi răspund:

- Ți-am zis că am nevoie la tufiș.
- Mă refeream singură. zice el în timp ce se îndreaptă spre mine.

Ajuns în spatele meu îmi spune pe un ton suspicios de blând:

- Ai idee câte tufe periculoase se plimbă pe la marginile pădurilor așteptând potențiale...victime?

Îi simt respirația pe gât și pot să jur că zâmbește. Acesta se întoarce și strigă iar:

- Alice, ține-i de urât!

Se mai uită o dată la mine și pleacă la mașină în timp ce Alice vine la mine.
Ne afundăm în pădure în căutarea unui copac mai gros.

- Poți să stai mai departe? Mă rușinez repede. îi spun lui Alice.

Fără să zică nimic ia o distanță de vreo 5 metri, dar stă cu fața spre mine. Nu mai pot întinde coarda, își vor da seama. Mă duc după copac și mă las în jos, încercând să îmi dau seama ce să fac.
Ăștia 4 o să mă omoare. N-am cale de scăpare și pe nimeni care să mă ajute. Mai mult, nu am nici măcar un plan. Sunt în rahat până la gât și puțin peste.
Simt ceva în stomac, iar în secunda a doua sunt cu fața spre sol vomându-mi ficații.
Stau așa minute bune, apoi încep să plâng dintr-odată. Bunica mereu imi spunea că atunci când totul pare să se întoarcă împotriva mea să mă gândesc la câteva lucruri frumoase din viața mea pentru care sunt recunoscătoare. Însă nu mi-a zis ce să fac dacă nu am nimic frumos în viață.

- Hai, Celeste! o aud pe Alice.

Îmi șterg lacrimile și plec spre ea.
Ceilalți erau deja în mașină pregătiți de plecare. Ne-am urcat și noi două și am plecat iar la drum.

Tot drumul m-am gândit numai la ce o să fac, însă nimic nu îmi venea în minte. După un drum de 10 minute care mi s-a parut de o oră mașina se oprește pe același drum de pădure lângă o casă părăsită de vreo 2 etaje, însă mică. Ne dăm jos, iar eu încercam să rămân cât mai în spate posibil.
Duncan ne face semn sa mergem după el in casă. Eram sigură că asta era ultima dată când o să văd o pădure. O iau după Sylvie, dar din spatele meu se aude:

- Stați.

Ne întoarcem cu toții. Jules se uita la mine cu o figură speriată de parcă își alegea cele mai bune cuvinte pentru cea mai proastă veste.

- P-Protocolul, Duncan! zice băiatul nesigur.

Niciunul dintre ei nu pare că știe despre vreun protocol, nici măcar Jules.

- Da, da! Protocolul. Ordinele lui Taylor. continuă el.

În continuare erau nedumeriți, iar fetele se uitau una la cealaltă parcă ingrijorate.

- Nu lăsăm niciodată un începător singur sau să intre în locația-sursă.

Duncan se uita la el de parcă după "misiunea" asta urma să îl omoare.
Nu stiu ce vrea Jules sa facă, căci e clar că se abate de la planul lor, dar nu e spre binele lui.
Cu o ultima fărâmă de tupeu spune:

- Celeste trebuie să rămână afară. Și în calitate de soldat rămân eu ca însoțitor.

Lui Duncan mai are puțin și îi plesnește o venă la gât. Se întoarce cu spatele, stă așa câteva secunde, apoi se întoarce cu fața la noi cu cel mai calm chip posibil.

- Protocolul ăsta... Mai să îl uit. zice el zâmbind fals.

El cu fetele intră în clădire, iar eu cu Jules rămânem afară.