La Résistance

Capitolul 13

Simt cum cineva mă mișcă, trage de mine.

- Celeste! se aude o voce calma.

Îmi deschid încet ochii și o văd pe Alice.

- Trezește-te! E 05:45! La 06:00 ai antrenament!

La naiba! Am dormit prea mult!

- Cât ai zis ca e ceasul ?
- 5:45 , grăbește te ! Nu e un lucru prea bun dacă întârzii la primul tău antrenament.

Mă ridic și mă duc la baie, unde mă spăl pe față și mă îmbrac cu uniforma. Eram aproape să ies din baie când, din senin simt cum mi se întoarce stomacul pe dos și am o senzație de greață. Mă grăbesc spre vasul de toaletă și, pentru prima dată în viața mea, vomit. Poate e ciudat că până acum nu am făcut-o, dar și mai ciudat e ce mi-a provocat greață. Dacă în 23 de ani nimic nu a reușit, acum ce o fi? Cel mai probabil stresul, moartea lui Lucien, suspiciunile, gândurile negre, și mult mai multe.

Când ies din cameră, îl văd pe Duncan lipit de perete plictisit.

- Deci te-ai gândit să ieși din cameră în sfârșit.

Îmi aruncă o privire superioară și îmi dă de înțeles că trebuie să îl urmez spre locul unde mă voi antrena. Când trecem prin zona birourilor o văd pe Ivonne cum se uita la mine insistent. Îi arunc la loc o privire răutăcioasă. Duncan observă asta și mă ia de mână. Ce om! Imi trag mâna dintr-a lui și o văd pe Ivonne cum brusc i se înroșesc ochii și buza de jos începe să îi tremure. Se retrage cu viteza luminii. Mintea mea e mai încurcată ca niciodată. Nu mai înțeleg nimic. Acel vis m-a băgat in sperieți, incidentul de aseară a fost ceva ciudat, stomacul întors pe dos, acum asta. Ce Dumnezeu se întâmplă aici?! Gândurile îmi sunt întrerupte de Duncan, care mă ia din nou de mână fără să îi pese și mă trage într-o cameră închizând ușa.

- Ce faci? Am antrenament!
- Deci nu o să vorbim despre ceea ce tocmai s-a întâmplat?
- Prefer să nu.
- Ești nouă pe aici, așa că o să îți spun cum stă treaba în sediu.

Are o expresie atât de nervoasă și plină de furie încât mă sperie. Mi se pune un nod în gât.

- Atunci când eu zic ceva, se face! Atunci când fac ceva, nu te împotrivești! Palma aia a fost ceva pentru care în mod normal m-aș fi împotrivit într-un sens grav! Data viitoare să ai grijă cum te comporți față de mine! Ai înțeles?

Rămân mută de uimire. Nu plâng eu prea des, dar acum aș face-o cu prima ocazie.

- AI ÎNȚELES? urlă el la mine.

Înghit în sec și îmi opresc lacrimile.

- Da. zic eu încruntându-mă.
- Atunci, Celeste, du-te înainte. Cum ieși în curte intra in pădure și o să vezi o cărare la stânga.

Ce e cu el? Acum o clipă urla la mine de parcă ar fi fost ultimul lucru pe care avea să-l facă, iar acum vorbește cu mine atât de blând.

- Și...tu? întreb cu o ușoară reținere.
- E antrenamentul tău. Acum fugi, te așteaptă Taylor, spune mângâindu-mă pe cap ca pe un copil de 5 ani.

Mă îndrept spre ușă, când, din spatele meu aud:

- A, da...Celeste! strigă după mine cumva șoptind numele meu.

Mă opresc, dar nu îndrăznesc să mă întorc cu fața la el. În schimb, îi aud pașii. Se apropie de mine din ce în ce mai mult până când îi simt respirația pe gât.
Îmi închid ochii atât de strâns încât cred ca o sa rămână așa pentru o veșnicie.

- Nu te uiți la mine? șoptește el.

În momentul ăsta simt că cedez. Nu am mai simțit niciodată o așa frică față de un om. Îmi găsesc curajul să deschid ochii. În continuare respirația sa ușoară îmi mângâia gâtul. Cu toată puterea mea reușesc să mă întorc cu fața la el, dar nu și să mă uit la el. Privirea mea i-a întâlnit pieptul.
Îi simt mâna cum îmi ridică usor bărbia, dar ochii mei rămân îndreptați spre sol.

- Nu vrei să te uiți la mine?

Adevărul e că nu vreau, dar adineauri mi-a dat de înțeles că nu am de ales. Îmi adun iar curajul și mă uit fix în ochii lui. Acesta zâmbește usor. Cu mâna îmi îndepărtează o șuviță de păr de pe față. Mâna îi alunecă pe obrazul meu. Inima îmi sare din piept de groază. Îmi închid ochii iar, tot ce îmi doresc e ca atunci când îi deschid să fiu în patul meu de acasă. Apoi, simt acea căldură din nou, dar de data asta pe buze. O lacrimă mi se scurge pe obraz. Acesta se desprinde din sărut. Nu a durat mult, dar a fost destul să mă facă să mă simt mizerabil.
Mă mângâie pe obraz și îmi spune:

- Succes!

După ce iese din cameră primul lucru pe care îl fac e să îmi duc mâinile la gură și încep să mă șterg. Fac asta atât de tare încât am buzele roșii. Mă ustură, însă e mai bine așa decât să simt mirosul de tutun pe buzele mele.
Ies din cameră îndreptându-mă spre Taylor. Însă ceva nu îmi dă pace.
Cine e pana la urma Duncan ? De ce își permite sa facă atâtea și să trateze oamenii așa cum vrea el? Problema e că nici măcar colonelul nu face nimic . Oare ce a facut Duncan ca să fie atât de "respectat"?
Ajung în sfârșit la Taylor.

- Ora 6 și două minute. Celeste, dacă vrei sa faci parte din Rezistență va trebui să fi punctuală.

Mă uit la el și dau din cap afirmativ.

- Acum să nu mai pierdem timpul. Vezi pușca de acolo? În general nu vei avea ocazii sa tragi cu ea, dar e un început bun pentru exersarea preciziei. În față ai o țintă la câte trebuie să tragi de 3 ori. Primul pas e să fixezi ținta. Tragi aer în piept, iar în timp ce expiri apeși ușor pe trăgaci. Nu uita, apeși întodeauna până la capăt.

Dau din cap afirmativ și îmi iau pușca. Am emoții pentru că nu am mai facut niciodată așa ceva. Iau arma și fixez ținta. Apăs ușor pe trăgaci. Un zgomot taie liniștea văzduhului. Îmi ridic privirea spre țintă și observ că am tras pe lângă. Cu ajutorul lui Taylor reîncarc arma și mai trag o dată. De data asta am nimerit, dar pe margine. Pentru a treia oară mă pregătesc și trag. Ratez. Nu pot să cred! Acum probabil nu voi mai merge în misiune .

- Celeste, știu ca poate nu ești mulțumită de rezultat, însă e un început. Alți oameni pur și simplu cad din picioare din cauza emoțiilor. Știu că ți s-au întâmplat multe de când ești aici. Și când spun asta, știu despre ce vorbesc .

Spune asta cu o privire de parcă s-ar referi la ceva anume. Lucrurile încep să se lege într-un fel. Cred ca Duncan nu este cine pare a fi. Și mai cred că am dreptate. Trebuie să aflu mai multe despre chestia asta.

- Cu toate acestea, Celeste, să stii că numai prin exersare poți reuși, drept urmare mergi in misiune . Soldat, liber !

Sunt uimită. Foarte uimită. Salut și plec cu zâmbetul pe buze. Mă opresc la cantină, unde le găsesc pe fete.

- Și....? întreabă nerăbdătoare Sylvie.
- Care e treaba? Cum a mers? zice Alice.
- A zis ca pot merge in misiune.

Fetele mă îmbrățișează de bucurie, dar în mintea mea era total altceva decât misiunea. Doar zâmbesc si accept îmbrățișările.

- Mâine plecăm în misiune. Va fi o premieră pentru tine, Celeste. Așa că vom încerca să dăm tot ce putem. spune Sylvie.
- Fetelor, vă înțeleg. Dar ar trebui să mănânc ceva. Chiar îmi e foame.