La Résistance

Capitolul 16

Intru cu un zâmbet forțat pe buze. Ele însă arată mai șocate ca niciodată.

-Ce-i? zic prefăcandu-mă ca nu am auzit nimic.
-Nimic, ce sa fie? raspunde Alice dupa ce își mai revine din "șoc".
-Nu sunteți entuziasmate că vom merge în misiune mai repede decat trebuia? spun eu cu un zâmbet fals.
-Păi...suntem, cum să nu, zice Sylvie.

Mă întind în pat și mă gândesc la ce înseamnă în esență o "misiune". Oare e chiar atât de dificil? Chiar sunt riscurile atât de mari? De ce erau fetele așa îngrozite cand vorbeau? Și totuși ce se întâmplă e ciudat. Era o zi normală si brusc Lucien a fost ucis. De ce? Imi e atât de dor de el...De ce naiba nu am apăsat pe trăgaci? Dacă apăsam nu mai eram aici, înconjurată de întrebările astea care sunt atât de multe incat nu mai au loc în minte. Nu mai suport deja. Daca la prima misiune o să mi se întample la fel? Dacă nu o sa am forta necesară sa omor un om, chiar dacă e în folosul meu? Atunci chiar ca o sa fie o problemă. Mai bine iau o plimbare înainte de misiune, sa mă mai luminez la față si minte.

În timp ce merg pe hol văd o oglindă. Nu m-am uitat în oglindă de zile bune. Sub ochii mei verzi sunt acum cearcăne imense de o culoare vineție. Cu tot somnul de care am avut parte, stresul și toate problemele astea își pun amprenta asupra mea. Părul meu se apropie de șaten, îmi e dor să mai fie blond. Acum Lucien nu ar mai fi putut să mă strige raza lui de soare.
"Vai, doamna Georgette! Are pielea ca laptele de albă!"- așa îi spunea vecina mea, Violette, bunicii mele cand eram mică. Acum acea piele pare a fi a unui om bolnav. Nu am mai simțit căldura soarelui de atât timp. Mă intorc cu intenția de a-mi continua drumul și îl observ pe Jules cum stă în capătul holului și se holbează la mine cu o privire tristă. Ma îndrept spre el cu un zâmbet cald, sperând să aflu la ce se gândește.

- Ce faci, Jules? De ce arăți asa speriat?
- Celeste...Mie îmi pare rău. zice cu regret
- Pentru ce? Nu ai facut nimic.
- Nu e asta, e ce nu am făcut.
- La ce te referi? zic curioasă.

Acesta își ridică privirea și brusc pare mai speriat ca prima dată, acum pare îngrozit.

- La nimic. Trebuie să plec. rostește încet și pleacă fară să se uite la mine.

Mă întorc si il văd pe Duncan cum stă la capătul holului sprijinit de perete cu brațele încrucișate privind spre mine. Fără să mă gândesc fac și eu același lucru ca Jules și o tulesc spre ieșire. Trec în viteză pe lângă birouri și ies în curte.

Mă așez pe banca unde m-am certat cu Duncan. Oare el e motivul fugii lui Jules? Începe să mi se facă frică. Mi-e frică. Mă întind pe bancă și închid ochii. Numai să îmi iau gândul de la ce se întâmplă. Îl văd, îl aud cum îmi zice "prințesa mea, voi fii mereu aici". Niciodată nu mi-a plăcut porecla aia. "Prințesa"- mi se părea prea siropoasă, însă nu i-am zis niciodată. Acum aș da orice să o mai aud. Și totuși unde te-ai dus? Tu zbori în paradis în timp ce eu stau aici visând la ceea ce odată iubirea noastră clădise. Stau aici și sufăr visând la ceva ce nu va mai fii vreodată. Îmi deschid ochii și văd norii cenușii in locul cărora a fost odata soare. E din ce în ce mai frig. Mă ridic de pe bancă, dar cad în genunchi. Mă las in voia gravitației, care mă întinde pe jos. Plang pe iarba uscată.

-Celeste! se aude înfundat.

Sunt trezită la realitate, dar nu pot să mă ridic. O văd pe Alice cum se așează în genunchi lângă mine. Mă ajută să ma ridic si mă așază pe banca.

- Ce s-a întâmplat?
- Nu mai pot, Alice! Ori că mor acum, ori că mor în vreo misiune sau în război! Altă variantă nu mai am! Și de ce să prelungesc agonia asta? Mai bine acum decât să trăiesc coșmarul ăsta!
- Nu gândi așa! Nu e totul pierdut! Ai putea salva atâtea vieți!
- Și pe a mea cine o salvează? Nu am puterea! Înțelege asta! Nu am ce căuta printre voi!
- Nu! Încetează să mai crezi asta. Hai cu mine să te duc în cameră. Un somn va vindeca tot.

Mă ia de mână și mă ajută să merg.

- Știi ce, Alice? Noi semănăm foarte mult.
- În ce sens, Celeste?
- Suntem amândouă orfane. Și...la nevoie mereu îi încurajăm pe ceilalți când sunt cu moralul la pământ. Dar pentru noi nu face nimeni nimic.

Cu toate că nu îmi zice nimic pot vedea în privirea ei că e de acord.
Ajungem in cameră și mă întind in pat. Alice aduce o pătură și mă învelește.

- Acum odihnește-te. Avem misiune mai târziu.