La Résistance

Capitolul 17

Abia îmi pot dezlipi ochii. Ca prin vis o văd pe Alice în fața mea încercând să mă trezească. Deschid într-un final ochii și încerc să îmi revin.

-Hai, Celeste! Mai avem mai puțin de o oră și trebuie să mănânci ceva înainte să plecăm.

Uneori mă surprinde cât de mult pot să dorm.
Mă ridic și mă duc în fața oglinzii. Am hainele ușor șifonate, așa că le aranjez puțin cu mâinile. Fără să spun nimic, ies și mă îndrept spre cantină. Era atât de pustiu, nici măcar mașinile de scris nu se mai auzeau.
Când ajung la cantină îl văd pe Jules cum își servește meniul la o masă retrasă. Vreau să aflu mai multe despre ceea ce s-a întâmplat, așa că mă duc direct la el.

- Jules, ce mă bucur să te văd!
- Serios? zice el cu un zâmbet cald.
- Da, serios! îi răspund cu un zâmbet la fel de frumos.
- Așa, fără niciun motiv? Nu e de parcă nu ne-am fi văzut 3 ani. spuse el în glumă.
- Ai dreptate. Totuși, mă bucur să te văd.
- Și eu Celeste.
- Nu înțeleg ceva și mă gândeam că poate mă vei lămuri.
- Orice, spune.
- De ce ți-ai cerut iertare? Nu ai facut nimic rău. Ba chiar ai fost foarte drăguț cu mine de când am venit.

Se albește la față instantaneu.

- Nu era nimic serios, era pur și simplu o glumă. Acum scuză-mă, dar trebuie să plec.

Dă să se ridice, dar îl prind de mână și îl trag la loc pe scaun.

- Te rog, Jules! Nu te feri de mine! Îmi poți spune orice, nimeni nu va ști de unde am aflat.
- Celeste, totul e departe de ce îți imaginezi, crede-mă! Te rog, nu mă obliga să spun mai multe, căci nu vreau să ni întâmple ceva, să ți se întâmple ceva!

Acesta îmi îndepărtează mâna și pleacă lăsându-mă cu o privire dezamăgită.
Nu pot să mă gândesc tot timpul la ce se întâmplă, ar trebui să încetez cu toate întrebările stupide, Jules are dreptate. Poate unele lucruri chiar nu sunt ceea ce par, poate este totul în mintea mea.
Mai bine mănânc ceva și fac o plimbare prin curte.

-Marianne, dă-mi , te rog, niște piure și un pahar cu apă.
-Dragă, abia ce le-am adus. Servește-te singură de pe masă. Chiar trebuie să fac eu totul? zice ironică și pleacă.

Chiar dacă o cheamă la fel ca pe scumpa mea vecina, nu seamănă deloc la caracter. Marianne a mea nu ar spune niciodată așa ceva.
Îi urmez "sfatul" și îmi iau niște mâncare, apoi mă așez la aceeași masă ca înainte.
Nu înțeleg de ce mă dor toate și am starea asta de oboseală fizică, doar au trecut zile bune de la accident. Pur și simplu pentru mine nu mai are nimic niciun sens.
Nu pot să mănânc. Brusc mâncarea asta are un miros foarte puternic. Îmi vine rău.
Stau și mă joc cu furculița în mâncare ca un copil de 5 ani. Și mă gândesc. La tot ce mi se întâmplă, la toate deciziile greșite luate care au condus la asta. Până la urmă cine sunt oamenii ăștia? Zic că îl știu pe Lucien, că a fost un soldat excepțional, însă nu a ratat nici măcar o cină în viața lui. Mereu era acasă înainte de ora 22. Cum Dumnezeu să meargă la fiecare misiune, ba chiar sa fie cel mai bun?E absolut imposibil! Și ce să vrea niște luptători ca ei de la un biet librar? Doamne, Celeste, cât ești de proastă! Cel mai probabil oamenii ăștia te-au jucat pe degete până acum. Cum naiba nu mi-am dat seama? Panica mă cuprinde și încep să amestec agresiv. De ce? Cu ce scop? Dacă Lucien nu a fost în Rezistență înseamnă că ei au vrut să mă alătur. Dar de ce? Cu ce scop? Dacă...Nu! Nu! Nu se poate, delirez! E doar un gând stupid, nu? Dar...dacă acel scop era atât de important încât viața lui Lucien a fost prețul lui? Nu...Nu, prostii! Nu are cum! Nimeni nu ucide pe cineva doar ca să ia o biată fată în Rezistență. Doamne ce idioată ești, Celeste! Nu are cum sa fie ei! Altfel..ai fi moartă de mult timp...Nu? Și oricum ce plus aduc eu acestei echipe? N-am făcut nimic important în toată viața mea, Lucien a fost ce am avut eu mai de preț. Sunt o orfană care abia a supraviețuit. Ce am eu? Devin atât de speriată încât aproape arunc mâncarea din farfurie fără să vreau. Amestec cu furculița, amestec și amestec până când o mână mă oprește brusc. E Sylvie.

- Ce faci...? zice evreica confuză.
- Nimic, mă gândeam la ale mele...
- Mă rog, mișcă-te mai repede! În 5 minute ne vedem in camera de pregătire.
- Te referi la cea de data trecută? Cand v-am asistat la pregătirea pentru misiune?

Aceasta dă din cap fara să se uite la mine și pleacă. Nu cred că se simte bine. Probabil a enervat-o ceva...sau cineva. Oamenii ăștia sunt ciudați. În primele zile toți erau atât de deschiși în a vorbi cu mine și a-mi arăta toate secretele. Acum toți mă evită. Nu îmi place asta. Pe lângă circumstanțele destul de stranii îmi aduce aminte de o perioadă foarte urâtă a vieții mele.
Țin minte că la vârsta de 8 ani mergeam la școală ca orice copil normal. Asta era pe cand bunica mea era încă în viață. Toți copiii mă evitau pentru că nu aveam părinți. Și poate pentru ca eram foarte timidă și nu vorbeam cu nimeni. Nu am fost niciodată un copil sociabil. Toată ziua desenam sau o ajutam pe bunica la treabă. Am iubit-o mult și nimic nu a umplut golul ce a rămas în urma pierderii ei, nici măcar Lucien sau trecerea timpului. Țin minte cât de mult imi plăcea să mă uit la pozele din tinerețea ei. Când era de varsta mea, bunica era o femeie mica de statură și foarte slabă. Avea un păr lung și o niște ochi căprui care îți intrau direct la inimă. În unele poze apărea alături de bunicul, care a fost militar. Spre deosebire de ea, el era foarte înalt și bine făcut. Îmi pare rău ca nu am apucat sa îl întâlnesc. E trist să mă gandesc că toate aceste bucurii ale vieții mi-au fost luate la o vârstă frageda și chiar înainte să mă nasc. Am avut o viață grea, dar am invățat să mă descurc singură. Asta m-a făcut mai puternică.

- Să dea naiba! Măi fetițo, te mai holbezi mult în gol? țipă Marianne iritată.
- Scuze! zic și mă ridic dându-i tava cu mâncare.

Aceasta imi arunca o privire peste umăr înainte să plece.
Mă trezesc din amintirile mele și mă îndrept către camera de pregătire. Merg pe holuri și e o liniște suspicioasă. Toate ușile astea închise mă fac să mă întreb ce șoapte ascund. Câte secrete sunt gata să iasă la iveală și câte sunt gata să rămână îngropate pentru totdeauna. Însă mereu am ținut minte ce îmi zicea bunica: "Doi oameni pot ține un secret numai dacă unul dintre ei e mort.". Vorbele ei erau mereu atât de înțelepte.
Ajung in cameră și o văd pe Alice.

- Hey! zice fata ușor ezitant.
- Ești bine? Unde sunt ceilalți?
- Băieții sunt deja gata, iar Sylvie se schimbă. Du-te! Să nu irosim timp.

Mi-a evitat intrebarea. Dar poate e doar stresata de misiune. Mă duc și iau hainele și intru intr-o "cabină" să mă schimb.
În timp ce mă dezbrac mă gândesc și pun totul cap la cap. Ok, Celeste! Toate întrebările tale își găsesc raspunsurile acolo de unde a început totul. Deci...