La Résistance

Capitoul 2

*în sfârșit acasă după o zi lungă. Sper că a reparat nenorocita aia de ușă că de o săptămână i-am zis. Gândurile îmi sunt întrerupte :
- Celeste ! Ça va ?
- Bonjour, Marianne ! Ça va bien !
- Te văd cam tulburată, s-a întâmplat ceva ?
- Nu, sunt bine. Doar că de azi dimineață am o presimțire ciudată...
- A reușit Lucien să repare ușa? Că se aude de la o poștă cum scârțâie.
- Asta mă întreb și eu de o săptămână încoace.
Intru în casă .Ce liniște ...
-Lucien!
Nimic.
-LUCIEN!
Deja devine sinistru. Urc la etaj, cu speranța că este în biroul său*

Mă trezesc și realizez că nu sunt în casa mea și Lucien nu se uită la mine cum dorm. Deci a fost adevărat. Mă aflu într-un fel de infirmerie. Sunt bandajată acolo unde am răni grave, iar deasupra sprâncenii am copci. Mă doare capul îngrozitor, iar picioarele îmi sunt ușor amorțite și vinete. Un bărbat în jur de 40 de ani intră.

- Bună dimineața, Celeste ! Ai dormit bine?
- Cine ești și unde sunt?
- Mă numesc Vincent Taylor și sunt colonelul ce răspunde de echipa din care ai putea face parte, dar vorbim despre asta mai târziu. În fuga ta de aseară ai leșinat, iar agenții noștri au reușit să ajungă la tine până nu a fost prea târziu.
- Ce treabă aveți cu mine?
- I-am promis lui Lucien.
- Cu ce drept îi pomeniți numele? cu toate că mă doare nu mai am forța necesară și nici lacrimi ca să plâng.
- A făcut parte din Rezistență, așa cum vei face și tu, cred.
- Ascultați, dumneavoastră aveți chef de glume? Vedeți foarte bine în ce stare sunt și se pare că știți și prin ce am trecut.

Fac tot posibilul să rămân calmă în ciuda necazului din viața mea.

- E dificil de înțeles și de conștientizat după toate cele întâmplate, dar Lucien a făcut parte din echipa noastră. Ba chiar a fost cel mai bun. De aceea mi-a povestit despre tine și i-am jurat că o să facem ce ne-a rugat.
- Și care a fost rugămintea?
- Să te recrutăm pe tine dacă lui i se întâmplă ceva.

Stau puțin pe gânduri pentru că toate veștile vin ca o avalanșă asupra mea .

- Știu că tot ceea ce se întâmplă e foarte greu de crezut, mai ales când afli atâtea într-un timp atât de scurt, dar măcar incearcă să îmi dai un răspuns. De dragul lui.
- Lucien nu mi-a dat de gândit niciodată că ar fi făcut parte din Rezistență, nu vă cunosc, nu știu unde sunt...

Observ cum își pierde calmul cu mine, dar își revine rapid.

-Ținând cont că nu mai ai pe nimeni, acasă nu mai e acasă pentru că cel mai probabil chiar în acest moment nemții întorc casa pe dos și îți interoghează, poate chiar executează vecinii... Nu prea ai de ales.

Realizez că am pierdut totul. Nu mai am nimic.

- Am de ales?

Acesta se uită la mine cu o privire miloasă, apoi revine la expresia de înainte.

- Celeste Dupont, bine ai venit în Rezistență! Urmează-mă.

Mă ridic din pat și simt că tot corpul meu cedează. Cu toate astea, picioarele mele mai au puțină forță in ele. Când ieșim din infirmerie rămân uimită. Atâția oameni făceau diferite lucruri. Unii foloseau stațiile radio, alții completau documente. Pe pereți erau hărți marcate din loc în loc. Ajungem într-o încăpere în care soarele nu pătrunde așa ușor .

- Celeste, dă-mi voie să ți-l prezint pe Jules Martin. Este instructor mecanic. Aceasta este Alice Brown, americancă, e profesionistă când vine vorba de arme de foc. Sylvie Bernard, fosta Mahira Moise, o tânără evreica, și-a schimbat identitatea din cauza etniei. Și ultimul, dar nu cel din urmă Duncan Williams, fost polițist .
- Celeste. Numele tău e chiar deosebit. zice el.
- M-Mulțumesc...spun eu ușor intimidată. Are ochii și vocea lui.

Nu îmi va fi bine deloc aici dacă deja îl văd pe el în tot și toate.

- Pentru azi am terminat, spune Taylor. Pe Celeste o găsiți la infirmerie. Și tu, Celeste mă intrebi pe mine dacă ai nevoie de ceva. Poți pleca.

Ies și observ că nu se schimbase nimic între timp. Aceeași muncă obositoare, aceleași persoane, nimeni și nimic nu se mutase de la locul sau. Când, ceva îmi distrage atenția. E un panou cu toți cei pe care i-am cunoscut mai devreme de la Alice, la Jules, la Duncan, la Sylvie, la...Lucien. Pozele lor sunt prinse cu pioneze. O femeie vine și îi ia poza lui Lucien. Fără să stau pe gânduri, merg la ea și îi cer poza.

-Bună, sunt Celeste. Aș dori, dacă se poate să îmi dai poza.
- Ivonne. Eu ți-o dau, dar Taylor nu trebuie sa afle. Face parte din arhivă acum.
- Nu va afla.

Mă întorc cu intenția de a pleca, însă aud în spatele meu :

- Celeste !
- Da?
- Ce legătură ai cu Lucien, dacă nu te superi?
- Ne cunoșteam. spun cu ochii în lacrimi, dar cu toate astea fața îmi rămâne la fel de serioasă.
- Sincere condoleanțe!

Nu spun nimic, doar dau din cap și plec .
În drumul meu spre infirmerie analizez poza atent. Avea un chip atât de calm... și mă înțelegea. Lumea putea să se distrugă pe lângă mine, atâta timp cât puteam să mă uit la acei ochi căprui. Putea să pice cerul pe mine, dacă aș fi murit cu o ultimă privire la acei ochi aș fi murit împăcată. Nu îmi vine să cred. Acum câteva zile stăteam lângă el, îl îmbrațisam, îi vorbeam, și acum...nu mai e. Respirația mi se îngreunează, deja îmi pot auzi inima cum bate din ce in ce mai tare pana când văd iarăși ceață.