La Résistance

Capitolul 10

Împing ușa care cel mai probabil e mai grea decât mine și intru în "cantină" . Nu e o sală imensă, dar nici mică nu e . Mă duc la vitrină și îmi aleg o tavă. Mâncarea nu variază prea mult . Sunt maxim 3 feluri de mâncare și 2 tipuri de băuturi: apă și tărie. Îmi trântesc niște mâncare de cartofi în farfurie și îmi iau un pahar cu apă, apoi mă așez la o masă. În timp ce mănânc mă gândesc la cum ar putea fi viața de spion. Cu siguranță e grea, dar dacă te gândești că lupți pentru patrie frica dispare. Pe mine una nu mă interesează să rămân în istorie, să fiu faimoasă după moarte sau să scrie cineva o carte despre mine. Vreau să fac dreptate celor care au rămas fără familie doar din cauza dorințelor grotești ale nemților și să le dau ceea ce merită. Acum, francezii care au scăpat ca și mine se împart în două categorii: 1. cei care își spun că soarta nu este și nu va fi niciodată dreaptă. 2. cei care luptă pentru viața lor. Din fericire mă aflu în a doua categorie. Nu va mai dura mult, iar zona liberă va fi sub ocupație germană.
- Poftă bună, fie cu digestie rapidă că la ce ingrediente avem ar trebui sa te rogi sa nu te constipi!
Îmi întorc capul cu o privire de parca aș fi văzut o fantomă.
-Mulțumesc! spun cu o voce tremurată.
În fața mea stătea o femeie în jur de 45 de ani mai plinuță cu ochi caprui mari și brațele încrucișate. Avea o bonetă pe cap și un șorț, probabil e bucătăreasă .
- Eu sunt Marianne, bucătăreasa.
Marianne. Îmi aduce aminte de casă. Oare vecina mea ce face? Mai e măcar în viață?
- Eu sunt Celeste, partizan, spion... începător .
- Oh, Doamne! O începătoare ?! Doamne Dumnezeule!
- E vreo problemă?
- Iisuse, nu am mai primit aici o începătoare de când era Dun- adică de mult, zice ea schițând un zâmbet fals.
Îmi dau puțin ochii peste cap. Îmi vine mintea la cap. Zilele astea parca am fost altcineva. Gândesc atât de profund încât aproape nu o mai aud pe Marianne cum se miră.
Până la urmă cine e Duncan? Ce vrea de la mine? Care e adevăratul lui motiv pentru care e in Rezistență?
- Scuză-mă! spun întrerupând-o pe bucătăreasă și ridicându-mă.
Îmi duc tava la locul celor murdare și mă îndrept spre "biroul" lui Ivonne. Nu este exact un birou, de fapt sunt niște locuri comune pentru angajați. O văd că discută cu un băiat, alt angajat probabil.
- Ivonne, îmi cer scuze că întrerup , dar am nevoie de tine .
- Bine, vorbim mai târziu, Rob!
O trag mai departe de ceilalți .
- Am nevoie de o favoare. Mă poți ajuta ?
- Depinde... E ceva de care nu trebuie să afle Taylor ?
- Cam da...
- Atunci te ajut cu mare plăcere .
Se pare că nu sunt singura care execută ilegalități.
- Aș vrea dosarul lui-
- Duncan, nu ?
- Dacă se poate...
- Îmi pare rău, Celeste ! Cu asta chiar nu te pot ajuta, ar însemna să imi pierd slujba, sau mai rău .
- Dar nu asta se întâmplă de fiecare dată când dai altcuiva documente personale ?
- Ba da.
- Atunci de ce ai acceptat să mă ajuți?
Tăcere. Nu spune nimic, se uită la mine cu o ușoară dezamagire.
- De ce ai acceptat să mă ajuți? Sunt discretă, nu vei ajunge la închisoare pentru un docu-
- NU ȘI AL LUI! spune Ivonne răstit.
Rămân mască, dar nu pentru țipăt în sine, ci pentru reacția și ultima sa replică. Discuța asta nu m-a liniștit sau lămurit. Acum sunt și mai curioasă. Fără a saluta mă duc în cameră și o văd pe Sylvie .
- Bună, Celeste ! spune aceasta încântată .
- Bună, Sylvie! Ce ai pățit la mână?
- Asistenta a zis că e luxată.
- Cum ai reușit așa o capodoperă?
- Am imobilizat un soldat german pentru Alice.
- Salut! se aude vocea fetei din baie .
- Dar de ce pentru ea ?
- Un mic interogatoriu. Nu am scos nimic de la el. Cred că totuși ar fi spus câteva lucruri dacă îl lăsa Alice să vorbească sau nu îl pocnea de fiecare dată când încerca să zică ceva, zice Sylvie punând accent pe ultima replică.
- Să știi că te aud! O merita! spune Alice nervoasă .
Eu și Sylvie chicotm.
- Vreau să mă odihnesc. Mă doare capul, zic masându-mi tâmpla.
- Atunci somn ușor!
Mă așez în patul meu și mă învelesc. Nu pot să dorm. Mă tot gândesc la ce este atât de important. Și brusc îmi vine o idee. Mă ridic cu viteza luminii speriând-o pe evreică.
- Sylvie, mă macină o întrebare, spun eu în șoaptă.
- Spune.
- Cine sunt cei mai vechi spioni dintre voi patru ?
- Păi Alice și Duncan au fost primii aici, dar toți avem deja experiență.
- Cum adică ?
- Poveste lungă.
- Am toată ziua la dispoziție .
- Prima oară au intrat in Rezistență Duncan și Alice, apoi eu. După ceva timp a venit și Jules care era mai speriat decat un șoricel. Dar eu l-am ajutat cu tot ce am putut. Am devenit cei mai buni prieteni de atunci.
- Și cine e cel mai bun prieten al lui Duncan?
- Alice. Ei doi se știu de mici. Vezi tu, Alice a fost abandonată de la 7 ani și lăsată în grija familiei lui Duncan. I-a fost greu, dar Duncan îi este ca un frate, și dacă vrei să știi doar ca un frate. spune Sylvie accentuând cuvântul "doar".
- Multumesc mult, ești mai de treaba decat pari .
- Vrei să spui că te sperie fața mea ?
- Nu, doar că prima oară când te-am văzut am crezut că nu o să ne înțelegem.
- Ți-am demonstrat contrariul . Acum ai face bine să te odihnești. Mâine te antrenăm pentru prima oară.
Nu spun nimic, doar mă așez la loc în pat și încerc să adorm. O simt pe evreica cum se așază în pat și se lipește de mine. Aceasta se apropie din ce în ce mai mult, ceea ce mă face să mă simt puțin ciudat. Sylvie își apropie buzele de urechea mea și îmi șoptește atât de încet încât abia reușesc să aud:
- Deși trebuie să recunosc, mai multă lume crede că a fost ceva între ei. Mai mult venea din partea lui dar...
E tot ce reușesc să aud înainte să mă fure somnul.