La Résistance

Capitolul 22

Au trecut 6 luni. Jumătate de an în care nu am primit niciun semn de la nimeni. Marianne e alături de mine în fiecare clipă, îmi aduce cel puțin o dată pe săptămână din prăjiturile ei speciale. Casa era goală când am intrat. Nici măcar o pată de sânge. Asta a fost o ușurare imensă pentru mine.
Uneori vorbesc cu el. Îi simt prezența. Pentru mine e încă aici, se uită la mine cum dorm și îmi șoptește bună dimineața.
Încă nu am trecut peste cele întâmplate,  nici nu cred că voi trece vreodată. Durerea nu o să dispară niciodată, dar pot învăța să trăiesc cu ea.
Unele răni mi-au lăsat cicatrici adânci. Și pe corp, dar și pe suflet. În unele nopți mă trezeam plângând, sau chiar țipând. Coșmarurile s-au oprit, însă uneori pățesc să visez același lucru. Același vis se repetă la nesfârșit: sunt în mijlocul pădurii, iar mâinile îmi sunt pătate de sânge. Am învățat să mă calmez.
Încă stau cu frica că într-o zi ei o să apară la ușa mea. Sunt zile în care mă întreb unde sunt ceilalți acum. Unde e Sylvie? Jules a supraviețuit? Însă încerc să nu mă gândesc prea des la asta. Faptul că nu am răspunsuri mă face și mai paranoică decât sunt deja.
Cu toată frica, nu vreau să mă mut din casa asta. Sunt fericită aici, cu Marianne lângă mine.
Iarna e pe sfârșite, suntem în februarie și până acum a fost destul de cald. E prima iarnă în care nu am avut parte de multă zăpadă sau de temperaturi foarte scăzute.
Mi-am descoperit și un nou hobby. Acum croșetez haine împreună cu Marianne.
Uneori mă gândesc dacă o să fie totul bine. O să ajung bătrână? O să fiu împlinită, o să am regrete? O să mor de bătrânețe sau din alte cauze?
Când mă îndoiesc de puterea mea îmi aduc aminte prin ce am trecut, apoi mă uit la burta mea, care acum e destul de mare.

- O să fim bine, nu?

Încă nu îmi poate răspunde, dar mai e puțin și ne vom întâlni. Să fiu o mamă singură e deja dificil.
Nu va fi greu să îi spun că tatăl său e printre îngeri, însă faptul că nici măcar nu îmi voi putea duce copilul la mormântul lui e tragic. Eu am rămas cu amintirea, însă copilul? Va trăi din poveștile spuse de mine, iar imaginea lui Lucien din mintea sa va fi clădită cu tot ce ii spun eu despre el.
Oricât de mult timp va trece și orice s-ar întâmpla nu îi voi ierta niciodată pe cei ce au fost implicați în moartea lui.
Merită să știe ce i s-a întâmplat tatălui său și prin ce am trecut eu, nu o să încerc să îl feresc de tot ce s-a petrecut pentru că are dreptul de a afla.
Orice s-ar întâmpla nu mai am nimic de pierdut, trăiesc numai pentru copil și voi trece prin foc, voi dărâma porțile iadului dacă asta ar însemna să îmi apăr copilașul.