La Résistance

Capitolul 8

Mă trezesc întinsă pe scaune. Îmi ia câteva secunde să realizez toate cele întâmplate și deja plâng cu lacrimi grele. Mă ridic ca arsă și dau să deschid ușa. În timp ce apăs pe clanță simt cum cineva de pe cealaltă parte a ușii face la fel. După ce ușa se deschide în totalitate îl văd pe Duncan cum stătea în pragul ușii. Se apropie de mine cu o expresie serioasă și se oprește la câțiva centimetri de mine. Mă uit la fața lui, care pare ușor nervoasă. El își plimba privirea de jos în sus asupra mea. Se mai uită o dată în ochii mei și pleacă brusc cu pumnii strânși. Sunt confuză.
Întru în informatie și îl văd pe Jules cum se holba la tavan. Parcă vă vedeam pe mine în primele zile.

- Jules?
Acesta nu își ia privirea de la tavan. Mă apropii de el.
- Credeam că te-am pierdut, spun eu zâmbind ușor.

În continuare nu se uita la mine.
Încercând să îl fac să reacționeze, sau măcar să îi fur o privire, îi iau mâna în mâinile mele. În sfârșit mă privește. Dar e o privire rece.
Jules își duce privirea de la mine la mâinile noastre, apoi iar la mine.

- Cel mai bine ar fi dacă ai pleca, Celeste, zice smucindu-și mâna dintr-ale mele.

Apoi se întoarce la privit tavanul.
Mă doare. Ce am făcut? De ce a reacționat așa? Bunica mereu îmi spunea unele lucruri despre viață. Pe atunci nu înțelegeam ce încerca să îmi zică sau ce însemnau acele sfaturi. Odată mi-a zis că atunci când cineva te părăsește sau începe brusc să fie rece cu tine o să doară. Dar cel mai rău doare atunci când nu știi ce ai făcut ca să fi tratat așa. Nu știi ce să îndrepți la tine ca să te accepte iar acea persoană. Mi-aș fi dorit să o fi ascultat mai atent pe bunica.
Mă ridic și ies. Închid ușa și mă lipesc cu spatele de ea. Înspir adânc și expir. Îmi revin și mă îndrept spre curtea din spate a clădirii. Simt că nu am aer. Deschid ușa și respir scadat.

- Ești bine? mă întreabă Sylvie .
- Da, doar puțin stresată. răspund încercând să par calmă și afișându-mi cel mai fals zâmbet.
- Nu pari deloc bine. E din cauza lui Jules? Sau poate Lucien?
Deja credeam că o să leșin și de data asta. Dar nu e așa. Doar simt cum mi se îngreunează pieptul și mă aplec în față.
- Celeste!
- Sunt bine, lasă-mă!

Iau o ultimă gură de aer și mă îndrept spre camera mea. Credeam că nu o să îmi placă deloc încăperea care mă va găzdui pentru următoarea perioadă, dar s-a dovedit a fi cea mai bună prietenă a mea. Mă întind în pat cu privirea ațintită spre tavan. Stau, privesc tavanul și nu mă gândesc la nimic. Doar stau. Nu dorm, nu filosofez, nu fac nimic. Și nici să dorm nu am dispoziția potrivită. Doar privesc plafonul alb și încerc să îmi golesc mintea de tot și de toate.