La Résistance

Capitolul 5

Deschid ochii și, spre fericirea mea, mirosul morfinei nu îmi mai înfundă nările. Mă ridic și nu văd pe nimeni în cameră. Îmi amintesc că am încă hainele de acum 2 zile, așa că mă duc la baie să mă schimb. Când mă dezbrac, poza lui îmi cade din buzunar. Mă aplec după ea, dar corpul îmi joacă feste și mă trezesc pe jos. Deja totul pare să fie împotriva mea. Mă sprijin de perete cu genunchii la piept și incerc să nu plâng. Mă holbez la poză timp de vreo 5 minute. Par să îmi revin, dar, bufnesc în plâns fără să îmi dau seama. Realizez că trebuie să trec peste, și asta nu poate lua o vesnicie. Mă ridic și continui să mă îmbrac de parcă nimic nu s-a întâmplat. Încerc să mă grăbesc, dar nasturii ăștia sunt dificili. Se aude ușa, probabil e Alice sau Sylvie. Nu sunt pudică de felul meu când vine vorba de a sta doar in pantaloni și o bluza neîncheiată, așa că ies din baie și dau ochii cu Duncan.
- Așa de tare mă placi? întreabă el cu aceeași privire.
Încerc să evit vreo degenerare a situației și spun:
- Ce cauți aici? Parcă îți era interzis, spun eu închizând nasturii bluzei.
- Nu și când primesc ordine de la colonel să te chem la pregătire.
Nu mai spun nimic , doar mă duc în baie și îmi termin de aranjat hainele. Când ies, Duncan nu mai era. Se pare că sunt pe cont propriu. Deschid ușa și, pe hol, Duncan stătea plictisit.
- De ce nu mă lași în pace și te duci la treaba ta?
- Ordinele colo-
- Mă scutești? întrerupându-l.
- NU! urlă el.
Tac. Oricât de mult aș fi vrut să ripostez ceva îmi spunea să nu o fac. Oare e...frică ?
- Haide! zice Duncan vizibil nervos.
Eu doar îl urmez, lăsând privirea în jos.
Când trecem pe lângă birouri deja au mai rămas vreo 5 oameni, mai puțin decât data trecută. De ce se împuținează oamenii așa de repede? De data asta drumul nu e așa de lung. Duncan se oprește brusc și îmi deschide ușa fără să spună nimic. Dau din cap în semn de "Mulțumesc!", dar nu cutez să ridic privirea din pământ. Taylor și ceilalți mă așteptau.
- Bună dimineața! zice colonelul.
- Neața! zic eu cu jumătate de gură.
- Cineva s-a trezit cu fața la pernă? spune Alice.
Deja începeau să mă calce pe nervi. Nu sunt cea mai nervoasă persoană, dar toate cele întâmplate mă fac să îmi pierd mințile. PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU, MI-A MURIT LOGODNICUL ÎN URMA CU CÂTEVA ZILE!
Colonelul îmi citi oarecum gândurile și schimbă subiectul cât mai repede.
- Aici este camera unde toți spionii își aleg ținutele și își iau actele. Probabil camera preferată a tuturor fetelor. spune Taylor amuzat.
Din nou, nu găsesc partea amuzantă. Ori e din cauza lui Lucien, ori omul ăsta nu știe să facă glume.
- Cabinele de probă se găsesc pe stânga, iar mobila cu produse de înfrumusețare și acte se găsesc în dreapta.
- Domnule, niciodată nu am înțeles de ce ne trebuie o măsuță de înfrumusețare și alte accesorii. Suntem spioni, nu soții de oberfürheri sau brigaderfürheri, nici noi, nici fetele. zice Jules nelămurit.
- Jules, știu că toți sunteți spioni. Dar mai știu și că civilii stau în fața oglinzii destul de mult timp, chiar dacă e vreme de război. Și cum voi sunteți sub acoperire trebuie să intrați în joc. Acum, aveți 30 de minute la dispoziție ca să vă pregătiți. Vă așteaptă o mașină în față.
- Și identitățile noastre?spune Sylvie.
- Jules și Sylvie soți, Alice și Duncan frați. Jules, Sylvie, v-ați întâlnit întâmplător pe stradă și ați început să vă cunoașteți mai bine. Alice, tu nu ți-ai găsit încă jumătatea. Cu ocazia asta poate reușești să te apropii de un neamț și să obții informații în plus. Nu e obligatoriu! Repet! Nu e obligatoriu! Duncan, ție ți-a murit iubita de tifos în urmă cu 2 ani. Alte amănunte născociți voi. Aveți grijă să nu fiți văzuți toți 4.
Colonelul pleacă și rămân cu ei .
- Vrei să vezi cum mă pregătesc ? întreabă Sylvie.
- Nu ar strica să știu câte ceva în plus.
O văd cum se duce și alege o rochie roșie cu guler alb și manșete albe . Părul și-l prinde simplu în coc, iar la sfârșit își aplică niște ruj roșu pe buze. Deși are buze subțiri, roșul îi stă foarte bine în comparație cu pielea sa ușor maronie.
- Sylvie, nu e o alegere prea bună culoarea rujului. spune Alice .
- De ce? Se asortează.
- Führerul asociază rujul roșu cu un zâmbet tăiat. Poate te vede vreun soldat și zice că ești împotriva sistemului nazist. răspunde Alice nemaiputând să își țină râsul în frâu.
Cele 2 bufnesc în râs. Până și eu chicotesc. Am și uitat ce sentiment frumos ai atunci când râzi, mai ales după vremuri întunecate.
- Fetelor, chiar trebuie să vă reamintesc că suntem spioni și mergem în misiune, nu mergem la bal, ne reproșează Duncan plictisit.
Alice își dă ochii peste cap și plecăm.
De ce are ceva cu toate lumea omul ăsta?
Cei 4 arătau a oameni perfect normali. Nici nu îți vine să crezi că au arme la ei sau că peste câteva ore e posibil sa salveze sau sa sfârșească vieți. Cu cât mai normal, cu atât mai bine. Cu cât mai retrași sunt și nu ies în evidență, cu atât mai mult cresc șansele de reușită ale misiunii. Eu și colonelul stăteam pe scări privindu-i .
- Succes! spune colonelul.
Eu le fac cu mâna. Jules o ajută pe Sylvie să urce și se așază lângă ea, pe bancheta din spate. Alice se urcă în locul din dreapta, iar Duncan înăinte să se urce îmi face cu ochiul și îmi așteaptă reacția . Începe să mă bage în sperieți. Ce are băiatul asta? Nu pot sa cred cât de ciudați sunt unii oameni . Fără sa îmi sau seama , din fața mea entuziasmată colțurile buzelor se duc din ce in ce mai jos, iar sprâncenele creează o expresie îngrijorătoare . Acesta zâmbește și se urcă la volan . Duși au fost.