La Résistance

Capitolul 18

Mă întorceam de la piață și am avut o mică discuție cu Marianne, apoi am intrat în casă. Lucien nu răspundea și apoi am lăsat pungile în bucătărie. Am intrat în sufragerie...nu...nu asa. M-am dus la etaj direct și...ba nu. Nu e bine! Uit, încep să uit. Hai, Celeste, fă un efort și amintește-ți! Ai urcat scările și te-ai dus să îl cauți pe Lucien în dormitor. Nu! Nici așa! Hai, nu te pierde cu firea! Nu intra în panică, că greu mai ieși din ea. Încep să simt cum pereții se rotesc în jurul meu și mi se înmoaie picioarele. Numai de aș reuși să închid nasturele ăsta să ies mai repede la aer.
Brusc, ușa de la cabină se deschide.
- Respiri greu. Nu te simti bine în spații strâmte?

Aș recunoaște vocea asta oriunde. Respir adânc și îmi adun vorbele. Fără să mă întorc îi răspund:

- Sunt bine, Duncan. Nu ai de ce să te ingrijorezi.

Acesta mă măsoară din cap până în picioare cu o privire ușor încruntată.

- Îmi place cum se aude numele meu în tonalitatea vocii tale. Mai spune-l o dată.

Mă blochez. Ce zic? Și mai important, ce fac? Îmi vine să intru în pământ, dar nu de rușine. De frică. Încep să mă gândesc din ce în ce mai mult că oamenii ăștia nu imi vor binele. Mai mult decât sigur sunt aici cu un scop total diferit de cel de care imi zic ei. Nu sunt aici pentru a intra în echipă, simt asta. Ceva îmi spune ca nu e bine.

- Ascultă...Nu trebuie să te simți inconfortabil sau, cine știe, rușinată atunci când sunt lângă tine.

Mi-aș dori să pot spune că simt rușine. Însă nu. Simt frică. Dacă am avut dreptate- și imi doresc să nu fi avut- și ei chiar sunt în spatele morții lui Lucien, atunci ce i-ar împiedica să mă omoare la fel de ușor? Totul stă în spatele motivului pentru care am fost adusă aici. Dacă aflu asta știu ce trebuie și ce nu trebuie să fac. Ok, Celeste. Momentan comportă-te cât mai frumos și încetează să mai fi atât de rece și respingătoare.

- Nu sunt deloc rușinată atunci când sunt cu tine. îi răspund încrezătoare.

Acesta ridică dintr-o sprânceană.

- Ba chiar mă simt foarte bine cu tine. Prezența ta...mă liniștește, mint eu cu nerușinare.
- Serios? zice el mândru.

Dau din cap afirmativ și zâmbesc ușor.
Nu îmi place că îi hrănesc stima de sine, e clar ca deja e îndrăgostit de el însuși mai tare decât e de oricine altcineva. Sunt dezgustată de ce am scos pe gură. Dar nu am ce să fac pentru moment.

- Deci...zice el. Ești gata după cum observ. Hai cu mine!

Las tot ce aveam cu mine în cabină și îl urmez. Înainte să ieșim din cameră acesta se întoarce spre mine și își întinde mâna.

- Știi că nu o să mă pierzi până afară, nu? spun eu zâmbind.
- Să fim siguri. zice el cu un zâmbet larg.

Îi iau mâna și acesta se îndreaptă către ieșire. Cand trecem pe lângă birouri o vad pe Ivonne. Avea aceeași privire ca atunci când m-a văzut cu Duncan. Și data trecută ne țineam de mână. Oare simte ceva pentru el? Nu îmi imaginez cum cineva ar putea simți ceva pentru el. Deși trebuie să recunosc că am simțit ceva când l-am vazut pentru prima oară. Dar asta doar pentru că seamănă cu Lucien.

Ajungem la ușa de la intrare.

- Ești gata? mă întreabă cu un zâmbet malefic pe față.
- Ca niciodată.

Acesta deschide ușa și aerul mă lovește direct în față făcându-mă să fac un pas înapoi.

- Ești ok? întreabă Taylor de lângă mașină.
- Da, puțin emoționată.

Cobor scările după Duncan și acesta deschide ușa mașinii făcându-mi semn sa intru.

- Dar... Ceilalți?
- Vor veni și ei imediat, așteaptă în mașină.

Dau din cap în semn ca am înțeles, dar fix când să îmi pun piciorul în mașină îmi aduc aminte de ceva.

- Stai! Identitățile...? spun eu ezitant.

Îi vad pe amândoi cum se albesc la față și brusc realizez. Realizez că sunt terminată. Ceva rău urma să se întâmple și am o presimțire că e vorba despre mine. Deodată, imaginile din ultima zi în care l-am vazut pe Lucien încep să se învârtă în mintea mea. De ce îl interogau la el acasă? Cunosc protocolul, nu sunt proastă. Normal trebuiau să îl execute pe loc, ori dacă aveau informații pe care trebuiau să le afle de la Lucien l-ar fi dus într-un lagăr pentru interogare. Dar aici e ceva suspicios. De ce nu l-au executat direct, de ce puneau întrebări? În primul rând ce căutau 2 nemți în "la zone libre"? Ori veneau cu sutele de mii, ori deloc. De unde știa colonelul că vor fi nemții la mine acasă? De unde știau pe unde o să fug?
Nu, nu, nu se poate. Cat de proastă să fiu?! Ei au fost de la bun început. M-au urmărit sa vadă unde sunt ca ei să îl poate omorî pe Lucien, apoi când am ajuns acasă m-au urmărit spre pădure. Am fugit atât de tare încât nu le-am văzut fețele, doar uniformele verzi. Știau pe unde o să fug pentru că ei mă duceau în direcția aia. Apoi m-au adus aici după ce am leșinat. Cu ce scop mă aflu eu aici gata să plec într-o așa zisă "misiune"? E tot ce trebuie să aflu ca puzzle-ul sa fie complet. Și poate că scamatoria nu le ieșise tocmai magic. Au omis detalii mici, dar importante. Atunci când m-au rugat să asist la pregătirea pentru cealaltă "misiune" Taylor le-a dat identitățile de înainte să se îmbrace, cu mult timp în urmă de plecare. De ce le-ar lăsa acum pe ultima sută de metri? Ba chiar după cum decurge situația nu cred ca urma să le spună. Asta pentru că nu există identități de data asta. Poate nu au existat nici data trecută, poate cealaltă "misiune" a fost la fel de falsă cum urmează să fie asta. Dacă și cealaltă a fost doar o prefăcătorie atunci cum a sfârșit Jules împușcat?
Concentrează-te, Celeste! Ce faci acum? Prefă-te că nu știi nimic, fă pe proasta!
Ambii se uitau la mine suspicios.

- Scuze, probabil le-ați dat deja, dar eu mă schimbam în acel timp, spun eu zâmbind.

Aceștia se uită unul la celălalt calmându-se.

- Da, data viitoare să te grăbești!

În acel moment Alice, Jules și Sylvie ies din clădire.

- Pentru că Celeste nu a fost când am comunicat identitățile le vom relua.
Îl văd pe Taylor cum se uită la cei trei cu o privire care parcă spune "intrați în joc".

- Jules și Alice sunt frați, iar Sylvie partenera lui Jules.
- Iar eu și Celeste suntem căsătoriți, așa era, nu? Nu aș putea uita așa ceva. spune Duncan hotărât.

Ceva îngheață în mine. Cred că era inima...de frică.

- Da, Duncan. zise colonelul.

Taylor ne face semn să ne urcăm în mașină.

- După cum știți sau nu detaliile misiunii le veți întâlni la locul specificat pe harta din mașină. Fiind o misiune importantă nu puteam risca sa dăm ordinele aici. În casa marcată pe hartă, cum intri, pe peretele din stânga, al treilea rând de cărămizi numărat de jos în sus, sub a șaptea cărămidă veți găsi un plic. Acolo sunt toate detaliile și ordinele misiunii. Să vă întoarceți cu bine!

De întors se întorc. Dar nu toți după cum e situația.
Acesta se îndepărtează de mașină și Duncan pornește mașina. Omul ăsta chiar se pricepe la improvizat. Îl văd pe Taylor în depărtare cum are o figură tristă. Am luat-o pe un drum forestier care pare necirculat de ani de zile. Până și eu știu că nu poți face nimic fără acte, chiar dacă te afli în "la zone libre". Și cine ar da identitățile cu un soldat lipsă? E la mintea cocoșului. De ce ar fi riscant să ne dea identitățile aici, unde nu ne vede nimeni? În sfârșit realizez ce mi se întâmplă. Acum trebuie să aflu și cum să scap din asta. Nu am pe nimeni, nu am cum să fug pentru că am 4 perechi de ochi pe mine. Dacă aș reuși să fug nu mă opresc până nu dau de pământ cunoscut mie. Apoi mă orientez spre casa mea si o caut pe Marianne.