La Résistance

Capitolul 9

Încă nu îmi vine a crede. Până acum câteva zile ceea ce mi se întâmplă era ca un paradox pentru mine. Spion? Război? Lucien nu mai e printre noi? Coșmaruri, aberații, inepții . Și totuși e adevărat. Acum sunt un spion, războaiele nu sunt lucruri imposibile și Lucien nu se va mai întoarce
. Realitate, adevăr, durere. Nu înțeleg. Nu MĂ înțeleg. Jules e rănit, la fel și fetele, iar eu mă gândesc la trecut. La niște lucruri total zero față de situața lor. Și dacă mă gândesc mai bine războiul este un lucru care va rămâne în istorie. Poate că nu e total nul față de situație, poate că ceea ce simt o face să pară așa. Poate trecutul mă ajunge din urmă. Mai bine mă duc să văd ce face Jules. Mă ridic din pat brusc și prețul câteva secunde văd negru. Am citit într-o carte pe care mi-a dat-o Lucien de ziua mea că asta se întâmplă atunci când te ridici foarte repede de pe o suprafață plană, iar oxigenul nu are timp să ajungă la creier, astfel că îți revi după câteva momente. El știa că anatomia era preferata mea, știa pasiunile mele mai bine ca oricine. Reușesc să mă desprind de lumea viselor și ies val-vârtej pe ușă, atât de repede încât mă ciocnesc tare de cineva. Acel cineva scoate un geamăt de durere .
- Mon Dieu! Îmi pare rău, ești bine ?
- Da, e totul bine . Probabil pancreasul e pe la rinichi, dar în rest e bine .
- Jules! mă trezesc și îi dau cea mai strânsă îmbrățișare pe care o puteam da la momentul dat.
Nu mă aștept la vreo acceptare a îmbrățișării, nici nu vreau una . Doar să știu că e aici, în siguranță. Nu cu mine , ci în siguranță. Spre surprinderea mea mă cuprinde cu brațele așa cum am făcut și eu. 1, 2, 3, 4, 5. Cinci secunde. Atât a durat. Mă îndepărtez .
- Așa de mult ți-am lipsit? Ne-am văzut acum o oră .
- Da.
Mă ia gura pe dinăinte. Și de parcă nu era de ajuns...
- Da, atât de mult, spun cu vocea tremurândă.
Are o expresie mirată, de parcă mă intreaba de ce reacționez așa.
- Sunt bucuroasa că... nu a mai murit cineva. E chiar greu sa vezi pe cineva murind, indiferent de cine e.
Îmi las capul în pământ și mă îndrept spre sala de mese. Sunt aici de câteva zile. Câteva zile în care nu am simțit gustul mâncării. Acum că Jules e sănătos și nu mai trebuie sa suport încă o moarte pot sta liniștita .