La Résistance

Capitolul 21

Ultima oară când am fugit atât de tare a fost în noaptea în care a murit Lucien, cea mai groaznică noapte din întreaga mea viață. Febra musculară încă se simte, dar trec peste și îmi continui fuga.
Îmi trec 99 de gânduri prin minte, 100 despre cum se va termina toată prostia asta în care am fost târâtă de un psihopat.
Deja picioarele mele aleargă automat, nu mă mai concentrez pe fugă, acum sunt înecată în gândurile mele. Ce fac dacă mă întâlnesc cu cineva? Dacă mă prind din urmă? Tot ce pot să fac acum este să fug și să mă rog să nu trebuiască să folosesc arma dată de Jules.
Tot ce îmi doresc e să ies din pădurea asta blestemată și să ajung acasă, unde Marianne mă salută și îmi dă prăjiturile ei abia scoase din cuptor.
Cu toate astea, dacă voi scăpa, oare o să găsesc puterea să locuiesc în casa aia? O să pot să intru în biroul lui? Dacă el e încă acolo după atâta timp? Nu o să pot trece peste. Măcar de ar fi avut respect pentru un om inocent și l-ar fi înmormântat cum se cuvine.
Din fuga mea, reușesc să văd un luminiș. Alerg și mai tare cu speranța că e o cale de scăpare. Chiar când simțeam că sunt aproape, capul începe să mi se îngreuneze, iar senzația de greață revine. Cu toată puterea mă târăsc până la luminiș și mă așez în genunchi lângă primul copac întâlnit.
Încep să tușesc, iar în a următoarea secundă dau afară tot ce am mâncat.
Nu mai pot. Sunt atât de obosită, simt că o să cad din picioare.
Dar trebuie să mă ridic. Cu ajutorul copacului, mă pun pe picioare și îmi reiau fuga.
Din alergătură, simt cum copacul de lângă mine e lovit de ceva. Apoi cel din înaintea mea. Sângele îmi îngheață în vene când îmi dau seama ce e. Mă uit peste umăr și văd pe cineva în distanță. După culoarea părului îmi dau seama că e Alice, însă nu văd prea bine. Degetele mele strâng acum pistolul mai tare ca niciodată. Nu vreau să se ajungă la sânge, dar fac ce e nevoie pentru a-mi salva viața. Încă un glonț lovește copacul din stânga mea, făcându-mă să tresar a treia oară. Trebuie să am avans, așa că încep să alerg și mai tare. Nu mai pot să respir, mă dor toate oasele și mușchii și simt că în orice moment urmează să vomit. După ce reușesc să nu o mai văd mă adăpostesc după un copac gros. Încerc să îmi trag sufletul și să nu atrag prea tare atenția. Inspir și expir cu viteza luminii.
După câteva minute mi-am revenit, însă îmi era prea frică să plec. Acum nici respirația mea nu se mai auzea. Nici păsări, nici vietățile pădurii. Doar liniște. Totul era calm.
Brusc ceva mă doboară din partea mea dreaptă. Alice e deasupra mea cu un briceag în mână, arătând de parcă s-a luptat cu o armată întreagă. De abia reușesc să țin lama departe de gâtul meu. Respir din nou cu greu, însă e pe viață și pe moarte acum. Încerc să o dau de pe mine, însă e de neclintit.

- Alice! Te rog! o implor pe fată.

Însă nu are nicio reacție. În ochii ei se poate citi isterie combinată cu nervi, dar și frică. Are privirea unui om bolnav.
Nu stiu prin ce a trecut, dar nu mă mai aude deja.
Realizez că lupta e singura soluție.
Cu greu reușesc să îmi duc piciorul în spatele piciorului ei și să mă rostogolesc deasupra ei. Aceasta scapă briceagul deasupra capului ei. Mă întind după el, având grijă să o țin și pe Alice. Se zbate încontinuu, iar într-o secundă eram din nou întinsă pe jos cu Alice deasupra mea. Reușesc să apuc briceagul și să îl îndrept spre ea. Aceasta ripostează, iar, din neatenție, îi scap o mână. Alice avea acum ambele mâini pe gâtul meu, strangulându-mă cu toată puterea ei. Simțeam cum rămân fără aer. Din fericire încă aveam briceagul în mână. Nu mai puteam nici să vorbesc.
"Iartă-mă"- mi-am spus în gând.
Cu ultimele puteri, am pus lama la gâtul ei și, cu o mișcare, sângele era pe amândouă.
Alice a căzut la pământ cu mâinile pe rană, iar eu profitam de faptul că puteam respira din nou.
Tabloul ăsta era scos din filmele horror. Puteam simți panica cum iese din mine și se pierde în aer.
Fata se lupta pentru viață, însă nu mai avea mult. Se îneacă cu propriul sânge.
Simt cum tensiunea mi se ridică la cap.
Ce mi-a mai rămas din suflet se frânge la vederea faptei mele.
Așa că îmi iau pistolul care îmi scăpase când Alice a sărit pe mine și o iau la fugă.
În continuare aveam soarele pe umărul stâng, eram în direcția bună. Dar mă lovește. Tocmai ce am omorât un om. Da, a fost pentru a-mi salva viața, însă tot crimă e. Posibil să fi omorât două persoane, încă nu am niciun semn de la Jules și nici nu cred că voi mai avea vreodată.
Ce am făcut? Cum am putut? Sunt dezgustată de mine. În tot timpul ăsta am crezut ca Duncan e cel malefic, însă nu m-am gândit că aceea pot fi chiar eu.
În ciuda faptelor mele, Dumnezeu parcă mi-a întins mâna din cer. La vreo câțiva metri văd un drum. Ăsta e sfârșitul. Sunt liberă. Acum e șansa mea. Cu toată puterea , mă grăbesc spre drum. Mă uit în dreapta și văd un peisaj familiar. Trebuie să fi alergat kilometri întregi pentru că recunosc locul. În fugă mă apropii de casele din depărtare. În sfârșit urma să văd oameni normali.
Cu cât distanța e mai mică, cu atât îmi pare mai familiar, până când...
O văd pe Marianne cum pleacă la piață în ținuta ei obișnuită.

- Marianne! Stai! țip cu ultimele fărâme de voce.

Aceasta se întoarce, iar când mă recunoaște începe să fugă spre mine.

- Celeste! Ce naiba e pe fața ta, de ce ești plină de sânge?
- Marianne... zic eu începând să plâng.
- Haide în casă, să te liniștești!