La Résistance

Capitolul 7

*Neamțul îl amenință cu pistolul la tâmplă. Îndrept pistolul spre soldat, dar degetele îmi sunt împietrite.Nu îndrăznesc să scot nici cel mai mic sunet. Germanul îl avertizează pentru ultima data. Lucien se uită cu aceeași ochi calzi la mine și îmi spune:
- Celeste, je t'aime !*

Pentru prima oară mă trezesc fără să țip după ce visez moartea lui Lucien . Sar ca arsă din pat și ies pe hol. La birouri, angajații rămași muncesc în continuare. Chiar și pe jumătate din numărul lor, oamenii ăștia sunt prea muncitori. Uneori am impresia că nu sunt reali. Colonelul mă vede.
- Să stai aici poate fi plictisitor, dar când îți vei începe cu adevărat meseria de spion o să vez-
Ușa se deschide brusc și pe ea intră Duncan cu mâinile pline de sânge .
- Ce mama nai-
- Nu e timp de explicații! Pregătiți infirmeria.
Eram șocată, dar în același timp confuză, foarte confuză. M-au luat pe nepregătite. Duncan fuge spre infirmerie și le văd pe Alice și Sylvie cum îl ajută pe Jules să meargă. Cămașa sa era îmbibată cu sânge din zona abdomenului, lucru ce mă face să îmi duc mâinile la gură. Eram speriată, dar mai ales îngrijorată pentru Jules. Sunt aici de o perioada atât de scurta și deja m-am atașat de întreaga echipă. Sylvie e aproape să cedeze, așa că îl prind pe Jules împreună cu Alice și ne grăbim spre infirmerie. Să cari pe cineva nu e așa ușor cum pare, dar am făcut tot ce am putut. Duncan ne deschide ușa și îl punem în pat. Sylvie ajunge și ea și se pune în alt pat. Se pare că erau toți răniți, mai puțin Duncan. 2 asistente le vin în ajutor: una la fete și una la Jules, cel rănit grav. M-am dus repede pe cealaltă parte a patului, ca să ajut asistentele să îi dea jos cămașa . Tot ce îmi doream acum era să nu îl văd și pe Jules cum moare pentru că ar fi fost deja prea mult. Să mai văd din nou cum se sting ochii cuiva ar fi prea mult. Cealaltă asistentă vine la Jules, deoarece pare să fie foarte gravă situația. Una dintre asistente fuge după medicamente, timp în care cealaltă îi curăță rana. Acesta scoate un țipăt înfundat.
- Mai multă morfină! zbiară asistenta de pe cealaltă parte a patului.
Cealaltă infirmieră îi aduce o sticulță. Morfina îi este administrată și deja se văd rezultatele.
- Jules, rămâi cu mine, nu inchide ochii! spun cu lacrimile curgându-mi șiroaie.
- Celeste... suspină Jules.
- Shh! Nu vorbi!
- Nu vreau să mă vezi... așa! spune acesta tușind.
Îi strâng mâna pentru ultima oară și mă ridic. Ies din infirmerie. Odată ce închid ușa îmi șterg lacrimile și plec spre camera mea. Trântesc ușa și încep să arunc toate lucrurile de la locul lor. Haine, cărți și alte obiecte zboară prin cameră. La sfârșit scot un țipăt ascuțit. O bătaie delicată în ușa din stejar masiv se aude .
- Ce? urlu eu.
- Celeste... Sunt eu, Ivonne.
- Ivonne...
Mă ridic de pe pat și o iau în brațe plângând.
- Nu mai plânge, Celeste! Va fi bine !
- Va fi bine pe dracu! Dacă nu îl mai văd nici pe el? Dacă moare și el ca Lucien? Sau dacă apar complicații la Alice sau Sylvie? Nu suport să văd oamenii în starea asta!
- Asta nu se va întâmpla, te asigur.
- Am nevoie de fapte, nu de vorbe , Ivonne! Ce nu înțelegi?!
Aceasta aprobă din cap fără să îmi spună ceva. Știu că în sinea ei nu crede că totul va fi bine. În adâncul minții ei se află o nesiguranță, cum are toată lumea. Nu poate fi cineva care să îl vadă în halul ăsta și să își spună că totul va fi bine.
Fug pe lângă ea și mă pun să aștept pe unul dintre scaunele de lângă infirmerie. Se auzeau țipete și suspine, parcă îmi spuneau că e vina mea, cu toate că nu am avut nici cea mai mică legătură cu toate cele întâmplate. Stau și mă gândesc în timp ce lumea din jurul meu se vede și se aude blurat. Minutele par ore , și din nou "Dacă moare?". Mă doare capul așa de tare , încât cred că o să explodeze. Privirea mi se încețoșează și cad pe scaune.