Diferențele ne atrag

Capitolul 12

Damian

Dean era lângă mine, ținându-și o mâna pe umărul meu. Ryan era lângă acea fată și încerca să o oprească din plâns ca să ne răspundă la întrebări. Mai aveam foarte puțină răbdare, atât de puțină că îmi venea să o zgudui pe fata asta până spune absolut tot. Ryan a părut foarte mirat să mă vadă interesat de viața Avei, Dean la fel, și poate chiar și eu. După discuția cu ea de azi dimineața am decis să stau deoparte, nu e stilul meu să umblu după o fată atât de mult și nici nu am să trag prea mult de treaba dintre noi. Viața mea merge perfect, am câte femei vreau și bani cât pentru încă zece generații, nu trebuie să mă complic cu o fată mai mică cu zece ani decât mine. De fapt, nu ar fi trebuit, deja am făcut-o. Nimeni nu mi-a spus că pictorița care se va ocupa de peretele din biroul meu mă va atrage într-un mod complet diferit și că o să mă dea complet peste cap.

— Poți să termini cu plânsul și să povestești odată?

Răbdarea nu era punctul meu forte, mai ales acum când știam că mă bag în viața acelei fete complet conștient. Nu puteam să nu o fac, nu când deja știam că o vreau.

— Eu... îmi pare rău pentru ce a pățit.

Mi-am băgat mâinile în păr și am tras cât de tare am putut, frustrat la maxim că nu pot să o fac să vorbească mai repede.

— Ce s-a întâmplat cu ea? a vorbit Dean de data asta. Eu zic să vorbești mai clar altfel o să meargă mai rău.

Fata s-a uitat la el, apoi iarăși la mine. Și-a șters lacrimile de pe obrajii roșii și a încercat să se calmeze. Nu puteam să uit cum a reacționat Ava, nu puteam să uit nici cum s-a lăsat în brațele mele. A fost nevoie să o las cu Ivy ca să vin aici să vorbesc cu fata asta, dar nu am lăsat-o pur și simplu, am pus să stea în fața ușii ei un paznic ca să mă asigur că nu pleacă până merg eu înapoi la ea.

— Am fost prietene acum câțiva ani, a suspinat din nou. Eu am fost dată la orfelinat imediat ce m-am născut, Ava a venit mai târziu când avea vreo zece ani.

Am închis ochii strâns. De asta nu vorbește de părinții ei, de asta locuiește singură la doar optsprezece ani. Nu vreau să îmi imaginez viața de acolo, nu vreau să știu durerea pe care a simțit-o când a fost abandonată. Îi urăsc părinții fără să știu cine sunt, simplul fapt că au abandonat un copil mă face să simt o ură profundă pentru ei.

— Până atunci a fost la niște asistenți sociali, nu știu mare lucru, doar că a suferit mult și acolo. Cât timp a fost la orfelinat i s-au întâmplat multe, a înghițit în sec.

— Ryan, știi despre ce vorbește? m-am răstit la el, fără să îmi pot controla furia.

— Nu, Ava nu spune nimic despre viața ei.

Am aprobat strângând din dinți. Știam deja că e secretoasă în legătură cu viața ei, niciodată nu a spus nimic despre familia ei, doar ca locuiește singură la optsprezece ani. Mă gândisem la orice alt lucru, nu că a fost abandonată.

— Continuă, s-a dus Dean lângă ea foarte încrezut și serios.

— O familie foarte bogată din Las Vegas a vrut să o adopte imediat ce au văzut-o, și-a controlat suspinele într-un final. Au trecut deja trei ani de când era aici și tot la fel de frumoasă și plăpândă a rămas. Am fost geloasă pe ea, chiar dacă mi-a fost prietenă, știam că eu rămân la chinul de acolo și ea e adoptată de o familie bogată.