Diferențele ne atrag

Capitolul 14

Ava

Am rămas cu gura deschisă larg de uimire și cu inima plină de bucurie. O bucurie pe care o întâlnești de obicei la un copil. Eu acum eram unul. M-am apropiat mai tare de geamul mașinii, doar ca să privesc afară. Îmi venea să țip de fericire și să ies chiar acum din mașină. Nu am mai fost niciodată aici, deși era aproape de oraș.

Oceanul era chiar în fața noastră, la câteva sute de metrii. Plaja Santa Monica era plină de oameni, majoritatea în costume de baie sau cu plăcile de surf la braț. Vedeam atâta lume că nu aș fi crezut vreodată că o să văd. Am uitat complet și de prezența lui Damian, eram mult prea absorbită de ce se întâmpla afară. Am spus că erau tarabe, carusele și clovni? Sunt în cel mai perfect loc, chiar dacă nu aș vrea să ies aici. Pentru mine e prea multă lume, mă apucă și anxietatea când mă gândesc că ar trebui să cobor din mașină. Îmi place doar să privesc afară, nu neaparat să mă îngrămădesc odată cu ceilalți oameni.

Câteva minute mai târziu, am oprit într-un loc mai liniștit. Faleza nu mai era atât de plină și mi-am dat seama repede de ce. Pe partea cealaltă erau case uimitoare și complexe pline de apartamente spectaculoase. Eram în zona din care el face parte, mai departe de oamenii de rând. Aici nu mai era agitația aceea mare, reușeam să aud sunetul valurilor. În sfârșit am fost în stare să mă uit în direcția lui ca să decopăr că el deja mă privește. Acei ochi negrii ascundeau multe, mai puțin ceea ce simte acum. Vedeam puțin amuzament în privirea lui, măcar atât.

— Nu cred că am văzut o persoană mai fericita ca tine că vede oceanul, mi-a dat o șuviță de păr după ureche. Ești frumoasă când zâmbești, Ava!

I-am zâmbit înapoi, cu un zâmbet larg. Îi eram recunoscătoare, pentru multe, chiar dacă la început a fost un bădăran. A reușit să îmi schimbe părerea despre el, nu doar să îl consider un bogătaș încrezut.

— Vrei să spui că sunt frumoasă doar când zâmbesc? am făcut o glumă, la fel de veselă.

S-a apropiat puțin de mine, cât îi permitea locul. În majoritatea timpului avea o expresie încruntată, neutră și deloc prietenoasă, acum era altfel. Zâmbea în cultul gurii, aproape că zâmbea de tot, ochii lui nu mai erau atât de goi, arătau mai vii și mai sclipitori. Fericirea lui a fost superficială, dar nu și acum.

— Nu, vreau să spun că ești și mai frumoasă. Ai mai fost la plajă vreodată?

Am negat rușinată, deja cu obrajii roșii. Era și de la complimentul lui, dar și de la întrebare. De când sunt în acest oraș nu am venit niciodată până aici, m-am ocupat de cu totul altceva. Știam că în agitația asta singură nu o să fac față. Răspunsul meu i-a adus puțină surprindere, nu foarte multă totuși. Știa și el acum unde am copilărit.

— Atunci hai să mergem, mi-a făcut semn cu capul să mă dau jos din mașină.

Am făcut-o imediat, amintindu-mi din nou unde mă aflu. L-am urmat până pe plajă, de unde nu am mai ținut cont de unde vrea el să mergem. M-am mai uitat o dată la el, nesigură dacă să fac ceea ce îmi doresc de mult sau să stau potolită. Mi-a zâmbit și mi-a făcut semn să mă duc. Ultimii metrii i-am făcut alergând, tentată chiar să îmi bag și picioarele în apă, doar că aveam adidași. Briza răcoroasă și valurile liniștite mi-au luat toată suflarea. Vedeam doar apă, nimic mai mult.

— Dă-i jos și intră, mi-a spus imediat ce a ajuns lângă mine.

Mi-am privit adidașii, apoi apa limpede. Cât timp am stat eu să mă gândesc, el era deja în apă cu pantalonii suflecați până la genunchi. Am făcut și eu același lucru repede, mult prea entuziasmată să mai stau pe gânduri. Apa era rece, dar nisipul cald. Iubeam deja locul ăsta, iubeam oceanul, iubeam plaja.