Diferențele ne atrag

Capitolul 1

Ava

Încă de dimineață, îmbrăcată în haine largi, cu o cană de cafea alături și înconjurată de muzică ambientală, mi-am focusat toată atenția asupra unui tablou căruia trebuia să-i adaug ultimele detalii, un retuș care a durat două ore. Și nu am făcut mare lucru, dar uneori sunt puțin cam prea insistentă când vine vorba de detalii. Nu spun că nu este pe placul dragului meu șef, ba din contra, îi place și mai mult. M-am dat jos de pe scaun și am făcut cinci pași în spate și doi în lateral.

Mi-am răsucit capul în toate direcțiile până am ajuns la concluzia că sunt cu adevărat mulțumită de rezultat.

Am sărit în sus de entuziasm, însă mi-a trecut repede când mi-am amintit de doamna Renna de la etajul patru. Urăște gălăgia aparent, nu că aș face eu prea multă, însă aparatul ei auditiv este dat mult prea tare. Puteam totuși să îi ignor toanele vecinei mele și să rămân neafectată, dar faptul că nu pot avea o mică pauză îmi face entuziasmul să moară spontan. Chiar aveam nevoie de o zi petrecută doar în pijamale în timp ce priveam emisiunea lui Ellen. Și oricât de mult îmi doresc asta, nu am timp. Mereu sunt ocupată cu câte un desen, și chiar dacă programul meu este flexibil, asta nu înseamnă că am tot timpul la dispoziție. Am termen de predare, picturi care stau la rând să le fac și multe altele ce țin de locul meu de muncă. Partea proastă este că nu pot trage cu ochiul la televizor, aș fi fost mult prea tentată să las munca deoparte. Nu îmi displace deloc faptul că sunt ocupată, dar există momente în care simt nevoia să evadez din lumea artei. Acum nici măcar nu am timp să visez la acea zi liberă, eram oricum în întârziere, iar eu trebuia să ajung în partea cealaltă a orașului.

După mult timp de gândire, acceptasem să-i dau o șansă acelui proiect. Voiam să văd cum parcurge întâlnirea cu acel afacerist, iar mai apoi să iau o decizie finală. Nu eram obișnuită cu astfel de proiecte, echipa lui Ryan se ocupa cu vorbitul, iar eu doar executam din spate. Acum însă totul ține de mine și de proprietar, perfect din punctul meu de vedere.

Eram ironică, nu sunt eu cea mai sociabilă persoană.

Trecând peste, cu câteva ore înainte luasem legătura cu Ryan, cumva, din fericire, l-am făcut să îmi dea adresa. Puteam să ajung și singură acolo, doar există mijloace de transport care să mă ducă până în acel loc, plus că am un răgaz înainte să dau piept cu ce este acolo. Nici nu știu de ce mă îngrijorez atât de tare, de fapt știu, nu îmi place să lucrez în casa unui necunoscut!

Am încercat pe cât posibil să îmi țin mintea ocupată cu altceva și să nu mă gândesc la posibilitatea că acel afacerist este un om rău. Și să fiu sinceră, aici intervenea și neîncrederea mea în oameni, devenind mult prea paranoică. Voiam doar să am încredere în spusele lui Ryan și a lui Ivy, știu că nu m-ar fi trimis la o persoană care să mă pună în pericol. Mi-am scuturat capul și am continuat să mă îmbrac. În curând trebuia să îmi pun atitudinea de războinică pentru a părea mai încrezătoare.

Simplu de zis, mai greu de făcut.

Pregătită de plecare, am mai aruncat o ultimă privire în oglinda din hol. Mă îmbrăcasem simplu, așa cum o fac tot timpul, blugi negri cu talie înaltă, un tricou mai larg pe care era o imagine imprimată a unui tablou foarte cunoscut – după care eu sunt înnebunită –, iar în picioare o pereche de adidași simpli albi. Ar fi trebuit să mă îmbrac mai extravagant, mai scump, mai sexy chiar, până la urmă merg în acel mai renumit cartier din Los Angeles, dar uite că pe mine nu mă prea interesează.

Până acolo a fost cale lungă, căci am schimbat trei mijloace de transport și nici măcar nu m-a lăsat atât de aproape de acel cartier. Normal, ei nu au nevoie de transportul în comun. De ce să se chinuie cu autobuzul când au în fața casei mașini de mii de dolari?