Diferențele ne atrag

Capitolul 5

Ava

La opt și două minute eram în fața cafenelei gâfâind mai rău ca o bătrână fugărită de câini. Am vrut să nu întârzii, așa că am fugit din taxi printre mașinile blocate în trafic ca să ajung la timp. Nu îmi place când întârzii, de aceea am și făcut marele efort să fug patru străzi lungi și infinite. Nu știu dacă a fost o idee tocmai bună, căci acum nu mai arătam la fel precum plecasem de acasă, părul meu fiind răsfirat în toate locurile, dar nu și unde trebuie. Am împins ușa din sticlă a localului ajungând în locul meu preferat. O cafenea modestă, deloc sofisticată, exact pe gustul meu. Pereții încărcați de rafturi cu cărți vechi aduceau acestui loc o valoare mult mai mare și o atmosferă relaxantă. Muream după acest local, mai ales că era plin de pisicuțe drăgălașe.

Exact cum am intrat, una din ele și-a făcut loc printre picioarele mele, torcând plăcut. Nu a durat mult să își ia tălpășița la o masă plină cu adolescenți.  Doar o singură privire împrejur și am putut să îmi găsesc ținta. Așezat la o masă de la etaj, sprijinit în brațele acoperite de cămașa albă, complet pe lângă atmosfera de aici. Îmi venea să râd cum nu am mai făcut-o de mult timp. Un om atât de elegant într-o cafenea de la colțul străzii alături de pisicuțe doritoare de atenție. Nimic de aici nu se pupa cu stilul lui, dar bag de seamă că tocmai acum a venit de la muncă.

Totuși, îmi e destul de rușine să mă prezint în fața lui atât de dezordonată, când el arăta ca un model de pe cele mai cunoscute reviste. Chiar și după atâtea ore de muncă arăta divin, un lucru care îmi aduce o anumită gelozie. Eu în orice oră a zilei arăt ca ieșită din război. Iar el, un om care dă directive din spatele unui birou, este mereu aranjat și cu părul perfect de un negru strălucitor. Oare e mai bine să fac cale întoarsă și să mă prezint în următoarea zi după ce îmi pun imaginea la punct?

De ce mă gândesc la asta?
Nu trebuie să îl impresionez pe el cu nimic. Fie ce o fi!

Cu pași relaxați, dar hotărâți, am ocolit fiecare masă până am ajuns la etaj. În mod normal erau mai multe mese și aici, însă acum era doar una. Și mă gândesc care o fi motivul... sigur el. Și că tot eram acolo cu gândul, i-am și obținut privirea. O singură dată am stat față în față, o primă întâlnire furtunoasă care mi-a schimbat starea pentru multe zile, dar care și-a lăsat amprenta asupra mea. Nu o să fiu ipocrită să neg faptul că are ceva ce mă înmoaie. Și nu înțeleg acest lucru fiindcă nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Ceva nu mă lasă să fiu tare în fața lui. Probabil fiindcă nici nu sunt. Mereu am fost o persoană îngăduitoare, plină de compasiune și milă, luată deseori de proastă. Nu știu cum în fața lui am putut să fiu atât de stăpână pe situație, în prima noastră întâlnire, chiar nu îmi dau seama. Eu nu sunt așa.

Pierdută în gândurile mele nu mi-am dat seama că el este în picioare. A îndepărtat scaunul din dreptul celui pe care a stat el cu câteva secunde înainte, invitându-mă foarte galant să iau loc. E prima dată în viața mea când cineva face acest gest, mult prea mult pentru mine din moment ce nu sunt obișnuită, dar dacă este să o luăm pe altă parte, e chiar drăguț. Mi-am dat o șuviță de păr după ureche, iar cu pași timizi am înaintat spre trupul lui masiv. Imediat cum am ajuns lângă el mi-am dat seama și de înălțimea fiecăruia, el fiind mult prea făcut și înalt pe lângă mine. Eram ca o furnică pe lângă el. Am luat loc pe scaun mai emoționată decât am fost vreodată, luată total prin surprindere. Trebuie doar să mă gândesc că acest gest este absolut normal, iar el este foarte elegant tot timpul.

— Domnișoară Cooper, și-a aplecat capul în semn de salut, luând loc pe scaunul din fața mea. Mă bucur să vă întâlnesc după atâtea rugăminți.