Soarele răsare la apus

4. S-a găsit cumva eroul?

Știa că ar fi trebuit să se ducă la Selena Hodging, roșcata de douăzeci și șapte de ani, dar, după cele petrecute între el și Marie nu credea că avea puterea să o facă. Acum reconsidera complet ideea de a o face amanta lui pe Selena și asta pentru că știa prea bine că să se culce cu domnișoara Hodging nu ar fi ajutat la satisfacția lui. Se temea că avea să fie abstinent până ce găsea o tânără care să egaleze farmecul lui Marie: minionă, brunetă, cu buze roșii. Nici nu știuse că îi plăceau minionele până acum. Mormăi nemulțumit și se afundă în paharul de whisky din Devil's Luck, clubul aflat la intersecția mahalaleor cu lumea bună, clubul care făcea tocmai ca lumea de jos să se încrucișeze cu cea de sus.

Proprietarul, domnl Carter, îi era prieten, poate cel mai bun din câți cunoscuse până acum, iar clubul lui prospera pentru că domnul Carter avea suficientă minte cât să investească și să îl lase pe Wine să se uite peste registre. Era un ajutor mutual. În schimb, Wine se bucura de urechile domnului Carter, un bun ascultător al tuturor necazurilor, și îi aducea și mai mulți potențiali clienți. Toateă lumea câștiga.

— Wine Cardinham?

Tresări când îl auzi pe Wesley Rutledge, un fost soldat, prieten și practic secund de-al lui Colt, apropiindu-se de el. Lângă bătrân – nici chiar atât de bătrân – mergea Fin Horne, un băiat tânăr de douăzeci de ani, prea roșcovan pentru gusturile femeilor. Sau poate că se înșela.

— Într-adevăr eu, oftă Wine. Nu credeam că te mai lasă reumatismul să umbli prin cluburi, Rutledge, îi zise el bătrânului.

— Suferiți de reumatism, domnule Rutledge?, întrebă credul Fin.

— Ah, băiete..., oftă Wesley. Îl privi amuzat pe Wine care mai turna din whisky în pahar. Am auzit că ai rămas la cârmă, îi zise Rutledge sugestiv. Să îți fac o vizită zilele astea?

— Dacă nu ești ocupat...

— Singura mea grijă este să îi arăt domnișorului Fin ce se face cu o femeie, zise Wesley și îl pocni ușor pe spate. Băiatul roșii, efectul fiind de-a dreptul dureros. Poate să aleagă pe oricine de aici. Domnul Carter are grijă de femeile lui.

— Așa este. Nu iei boli rușinoase de aici, Fin, îi spuse Wine. Care este problema, de fapt?, se încruntă el. De când are nevoie un băiat de avânt când vine vorba de mâncărimi?

Rânji când Fin roșii și mai tare. Știa că deprinsese câteva expresii care ar fi îngrozit orice stăpână a vreunui bal pompos din societate. Ieșitul cu oameni sub clasa în care se născuse avusese efectul ăsta asupra lui. Nu îl deranja. Îi găsea pe cei de jos mai vii decât pe cei aflați prea sus.

— Vrea să fie îndrăgostit, cică, oftă Rutledge.

— Asta nu ar fi o problemă, se încruntă Wine. Eu sunt îndrăgostit de vreo patru ori pe zi. Fin făcu ochii mari, uluit. Sau cinci. Nu țin socoteala. După ce dădu peste cap și paharul acesta, adăugă: Și un domn adevărat nu vorbește niciodată despre celelalte femei, Fin. Asta este regula de aur, da?

— Da, milord!, zise repede băiatul. Dar eu vreau dragoste adevărată... Vreau.... Vreau să mă însor cu ea! Wesley izbucni în râs, în timp ce Wine tresări.

— Lasă-mă pe mine să îți spun cum stă treaba cu dragostea adevărată..., spuse Wine în timp ce noaptea devenea și mai adâncă, iar muzica și mai răsunătoare în această parte a orașului.

***

Foarte aproape de această destrăbălare, totuși extrem de departe, pentru păstrarea decenței și alte asemeni lucruri, Anne ajunsese acasă. Știa că trebuia să se grăbească. Știa că la miezul nopții trăsuri fără sigiliu aveau să acosteze în spatele locuinței și pașii aveau să îi ducă în tunelurile de sub locuință, dar își simțea mișcările lente, trupul greu. Mai erau două ore până la miezul nopții, dar servitorii, și așa puțini, erau concediați imediat când se întâmpla să existe o reuniune. Camerista ei, a treia din ultimul an, intră repede, conștientă că trebuia să se grăbească pentru a pleca acasă, într-un loc sigur. Dar ce putea face Anne când singura casă pe care o cunoscuse vreodată era chiar aceasta?