Soarele răsare la apus

13. Marea iubire a soțului meu

Nu iubita mea Sarah...

Privirea lui Wine și glasul acestuia când vorbise despre vicontesă, cuvintele pe care le folosise și regretul din spatele lor o făcură pe Anne să rămână înmărmurită. Când Wine îi propusese căsătoria, parteneriatul lor, când o atinsese în noaptea nunții, când o atinsese aici, în casa din marmură neagră din St James și când fusese atât de vulgar de tandru cu ea, Anne nu se așteptase la iubire nicio clipă. Văzuse în familia ei faptul că bărbații nu erau capabili să iubească. Și se mulțumise cu asta. În fond, Wine era un soț bun, poate prea bun. Și apăruse în viața ei când nici nu îl căutase. Cel puțin nu pe el.

Acum însă vedea că Wine Cardinham era - sau fusese - capabil de iubire. Numai o iubire mare putea aduce așa o dezamăgire în ochii unui bărbat atât de vesel ca soțul ei. Corpul începu să îi tremure când realiză că dragostea aceasta îi fusese adresată unei femei care nu o merita. Sarah, vicontesa de Cyn, nu îl merita pe Wine Cardinham, iar dacă acesta o iubise cu siguranță soarta râsese teribil de el.

- Ce tot spui?, îl întrebă pentru a se asigura că înțelegea ce voia să spună el și că nu mintea îi juca feste.

Lăsându-se ușor în față, Anne știu în clipa aceea că ce avea să-i spună avea să fie și mai rău, de zeci de mii de ori mai îngrozitor.

- Ce vezi când te uiți la Paris?

Paris? Fețișoara scumpă a lui Paris îi reveni în minte. Zâmbetul ei cald, cuvintele ei dulci, căutătura urâtă când simțea că este nedreptățită. Când se uita la Paris vedea un chip frumos. O vedea pe fiica pe care ar fi putut să o aibă dacă familia ei nu i-ar fi distrus toată dorința de a fi cu cineva, de a procrea, de a împrăștia sângele bolnav care bântuia neamul Maxwell. Paris era totul pentru ea.

- Ce vezi când te uiți la mine?, continuă Wine ușor.

Ridicându-și ochii spre el, realiză că aceștia erau plini de lacrimi. Oh, Wine... Poate că și el era totul, dar cu siguranță nu la asta se referea. În primul rând, aveau aceiași gură. Toate gropițele erau acolo, toate ridicăturile și toate denivelările delicioase. Sărutase gura aceea, gura lui, și o sărutase și pe a ei. Nu se putuse abține. Paris avea buzele roșii. Apoi, era forma pătrățoasă a maxilarului. La Wine era mult mai proeminentă, dar la Paris rămânea suficient de scorțoasă pentru a nu fi considerată decât o ispită. Dar era acolo... Ochii aveau aceiași culoare și aceleași dimensiuni. Pomeții erau la fel de înalți, ușor supți la mijloc. Până și părul avea aceiași nuanță. Dacă ar fi fost de-o seamă, Paris și Wine ar fi fost frați gemeni, dar așa...

- Oh, Doamne!, icni Anne. E fiica ta! Bărbatul aprobă ușor, ezitând puțin să îi dea mâna. Citea în ochii lui confuzie; se temea să o atingă, să nu o supere. Înghițind lacrimile care i se adunaseră în gât, Anne întrebă: Ai fost intim cu lady Cyn?

- Așa se fac de obicei copiii, draga mea, îi zâmbi, iar în ochii lui licări amuzamentul. În spatele lui zări dezamăgirea. Probabil că își aducea aminte de clipele în care fusese cu Sarah. O sărutase și pe vicontesă așa cum făcuse cu ea? O atinsese cu degetele acelea lungi la fel? O sedusese? Probabil că da. Toate acestea și chiar mai mult din moment ce dragostea lor dăduse naștere unui copil atât de superb cum era Paris.

- Și acum ești glumeț?, îl întrebă.

- Și în pragul morții, promise el. Și atunci voi face o glumă.

Înghițind în sec și zâmbind ușor, deși în sinea ei se simțea paradoxal trădată, Anne îl privi:

- Nu pot să cred... Copilul pe care l-am iubit, copilul pe care eu îl iubesc mai mult decât orice pe lumea asta... Tremură și realiză că o lacrimă i se scursese pe obraz. Este copilul tău. Iar tu... tu te-ai culcat cu o femeie căsătorită, o femeie pe care nu aveai niciun drept să o atingi.