Români fugari, pieriți în Dunăre, în anii comunismului
Mii de români au pierit încercând să treacă Dunărea înot, în căutarea libertății, pe vremea comunismului. Au murit înecați, sfârtecați de elicele șalupelor pazei de coastă sau împușcati de grăniceri. Pentru noi, apele Dunării au fost precum Zidul Berlinului pentru nemți. Peste sutele de români ajunși leșuri pe malul sârbesc al Dunării se așterne uitarea. Un sârb din Kladovo vrea să le cinstească memoria.
Rușinos, poate, incredibil, dar adevărat, un sârb din localitatea Kladovo pare mai interesat de istoria recentă a României decât înșiși românii. Ranko Jakovljevic vrea să ridice un monument în memoria românilor care și-au pierdut viața în încercarea lor de a găsi libertatea pe celălalt mal al Dunării, la sârbi, și, mai departe, în Occident.
O țară ale cărei granițe sunt păzite cu mitraliere și copoi este o insulă, spunea cândva scriitoarea Herta Muller, cu referire la umilința românească din timpul comunismului. În locul fericirii insulare, în creierul fiecăruia era înfiptă dorința să fugă cu orice preț de pe insulă. Unii dintre noi, curajoși până la sacrificiu, n-au avut răbdare. Și-au părăsit insula, asumându-și riscul morții, în căutarea libertății. Peste drum de Turnu-Severin, pe malul celălalt al Dunării, aștepta libertatea. Prețul pentru a o cuceri a fost însă, pentru mulți, prea mare. Sunt câteva sute. Într-o altă țară, dar în același sistem, un zid, nu o apă, devenea simbol al dorinței de libertate. Zidul Berlinului a fost de netrecut pentru câteva zeci de oameni, despre al căror destin tragic se vorbește cu insistență. Peste sutele de români deveniți leșuri la Dunăre se așterne uitarea. O societate care se dorește normală trebuie să-și cicatrizeze rănile deschise, iar morții de la Dunăre, mulți rămași anonimi, în cimitirele altora, trebuie asumați de istorie.
Gest de reparație
În memoria acelor români care nu au reușit să ajungă pe malul promisiunilor, uciși în chinuri de grănicerii zeloși, răpuși de neputința de a-și duce visul până la capăt, întorși în țară și pedepsiți de autorități, un sârb din Kladovo vrea să facă un gest de reparație.
El susține că sute de cetățeni români și-au pierdut viata în anii 70-80 în apele Dunării - au fost lichidați în timp ce încercau să scape de represaliile regimului comunist, refugiindu-se pe celălalt mal al Dunării. Cei care reușeau totuși, prin minune, să scape de rafalele armelor forțelor de poliție aveau destinul trist de a fi deportați de autoritățile iugoslave, înapoi, în România, unde erau supuși unor pedepse atroce.
Conform datelor de care acesta dispune, cimitirele în care se află cel mai mare număr de morminte ale cetățenilor români care și-au pierdut viața în Dunăre se afla pe teritoriile localităților Sip, Kladovo și Golubinje, amplasate în regiunea cuprinsă între Tekija și Donji Milanovac, dar și în alte cimitire, precum cel din Mala Vrbica, morminte izolate. Pentru toate acestea, Ranko Jakovljevic propune edificarea unui monument în zona Porțile-de-Fier, sau poate chiar pe teritoriul orășelului Tekija, care se află între cele două cimitire mai mari, precum și amplasarea unor plăci memoriale în fiecare dintre localitățile menționate. Și mai spune că sunt absolut necesare și acțiuni suplimentare pentru identificarea multora dintre victime, rămase anonime și despre care familiile nu au nici o cunostință.
Cimitirul anonimilor
Cazurile victimelor Dunării și totodată, ale dorinței de evadare din lumea comunistă au atras atenția și ziariștilor sârbi. La 27 aprilie, cotidianul belgrădean Danas a publicat un articol pe această temă, trăgând un semnal de alarmă: în cimitirul satului Golubinje, situat între Kladovo și Majdanpek, pe malul opus României, doar câteva cruci mai amintesc de memoria morților români de la Dunăre. Căci frontiera verde cu Ungaria și mai ales Dunărea, ce ne despărțea de Iugoslavia, unde exista un lagăr de triere, cu perspectiva de a căpăta dreptul de emigrare în Vest, depășeau orice barieră a fricii. Oricât de multe s-au auzit despre evadările eșuate din România, despre oameni împușcați sau sfâșiați de câinii grănicerilor sau despre oameni despicați cu elicele șalupelor pazei de coastă, românii tot au încercat, cu zecile, sutele chiar, să caute libertatea. Câțiva au reușit doar. Au încercat pe scânduri, pe cauciucuri de camioane sau autoturisme, pe bușteni sau pur și simplu înotând, în pielea goală, cu actele în pungi de plastic, prinse de corp.
Crucile de la Golubinje
Se pare că numai valurile Dunării dintre România și Serbia știu câți sunt cei care, în timpul "Cortinei de Fier", au reușit să găsească drumul spre o viață mai bună. "Unii dintre ei au rămas pentru totdeauna în adâncurile apei și sunt mulți cei care au fost îngropați în cimitirele locale din satele aflate de-a lungul malului Dunării. În cimitirul satului Golubinje, situat între Kladovo și Majdanpek pe malul opus României, după spusele lui Vladisav Ilic, unul dintre cei mai bătrâni săteni, "a rămas doar amintirea". Abia câte o cruce a mai rezistat în timp ca să aducă aminte de cei uitați, multora dintre ei abia mai cunoscându-li-se locul de veci, ultima dovadă că au existat", scrie autorul articolului din cotidianul belgrădean Danas.
Anonimii
"Aici Dunărea a aruncat sute de înecați. De unde i-o fi adus apa, numai Dumnezeu știe, unii au fost identificați, altii nu, după unii au mai venit membrii familiei, iar unii au rămas pentru totdeauna în cimitirele noastre. Sunt cei fără nume, cei de care n-a întrebat nimeni, niciodată. Nu știu sigur câți sunt la număr, dar cred că în jur de 15", zice Ilic.
Povești despre oameni aduși de valurile Dunării își amintește și medicul legist din Negotin, dr. Kosta Jakovljevic, fostul legist ce declară că a facut mai mult de 100 de autopsii celor înecați. "Mulți dintre ei sunt neidentificați, dar au fost și câțiva identificați. Au fost polițiști, soldați în uniformă completă... Când era posibil, luam amprente și le trimiteam Comisiei Internaționale pentru Cooperare, când descopeream pe cineva căutat de acest organism", povestește legistul, citat de Danas.
În loc de epilog
Paradoxal, deși articolul din Danas vorbește despre românii căzuți victime la Dunăre, povestea pare cel mai bine ilustrată de un alt destin tragic. Al unui cetățean est-german care a înotat de două ori peste Dunăre, ca, prin Iugoslavia, să ajungă din Germania de Est, în Vest! De el își aduce aminte doctorul Jakovljevic. "Gunter Lango a ajuns în România, după care a înotat peste Dunăre și undeva pe lângă satul Tekija, aproape de Kladovo, a fost prins de vameșii sârbi și extrădat în România. La puțin timp după aceea, am fost sunat că s-a găsit un nou leș în Dunăre. Când l-am vàzut avea doar un slip pe el, iar hainele și actele le avea într-un sac de plastic ce și-l legase de gât și corp. Judecătorul de instrucție și procurorul și-au adus aminte că prima dată când a ajuns în Sebia și a fost prins, îi ruga să nu-l trimită înapoi în România pentru că voia să ajungă în Berlinul de Vest, unde se afla mama lui bolnavă și dorea sà o vadă înainte ca aceasta să moară. Drumul lui s-a oprit însă la cimitirul din Tekija."
Zeci de români zac în morminte anonime, în câteva cimitire din localitățile presărate în zona de graniță de la Dunăre, pe malul sârbesc, la Sip, Kladovo, Golubinje, Tekija, Donji Milanovac și Majdanpek.
