Dulceaţa de soc este o reţetă specifică comunei prahovene Brebu, o zonă deluroasă şi bogată în fructe de pădure. Gospodinele au desăvârşit o dulceaţă cu un gust unic, realizată cu multă migală din bobiţele fructelor de soc, care a inspirat şi organizarea unui festival.
Dealurile pitoreşti, cu pământ rodnic, şi aerul curat din comuna Brebu, situată în apropiere de Câmpina, creează cele mai bune condiţii pentru o recoltă bogată de fructe de pădure şi poame cultivate în livezile localnicilor. Nu este de mirare că gospodinele zonei au transformat roadele pământului în dulceţuri, compoturi şi sucuri, unele mai rafinate decât altele.
În mâinile îndemânatice ale femeilor, vişine, cireşe dulci sau amare, nuci verzi, gutui, pere, mere, căpşuni, zmeură, zarzăre, prune se transformă în dulceţuri aromate. Şi, pentru că zona are foarte multe de oferit, iar imaginaţia gospodinelor este fără limite, tot în dulceţuri au ajuns şi ingrediente mai puţin obişnuite, singure sau savant amestecate, precum dovleceii, ceapa roşie, cojile de pepene verde, vinetele, morcovii, castraveţii, roşiile coapte sau gogonelele, precum şi arome exotice precum ananasul, portocalele.
De departe, însă, măiestria femeilor se remarcă în preparatele specifice zonei, precum rubarba, cătina şi fructele de soc. Delicateţea şi gustul unic ale acestuia din urmă preparat au determinat autorităţile locale ca, în urmă cu câţiva ani, să demareze organizarea unui festival anual dedicat dulceţii, compoturilor şi sucurilor, unic în România, la care participă gospodinele din localitate, dar şi femei din întreaga ţară.
Secretele dulceţii de soc
În ceea ce priveşte reţeta, fiecare gospodină din Brebu are propriile secrete. Pentru cea mai bună dulceaţă, fructele de soc sunt culese la sfârşitul lunii august sau chiar în septembrie, când sunt bine coapte şi închise la culoare. Ca un pont, vă puteţi ghida după culoarea violacee a codiţelor, care arată că fructele sunt într-adevăr bune pentru dulceaţă.
Cea mai migăloasă parte a dulceţii vine din culegerea fructelor de pe ciorchini, boabă cu boabă, până strângeţi un kilogram. „Pentru 1 kg de fructe sunt necesare 1 kg de zahăr şi o jumătate de lămâie de mărime medie, precum şi 200 grame de apă. Se leagă un sirop şi abia după aceea se pun fructele bine spălate şi feliuţe de lămâie la fiert, pentru aproximativ 30 de minute", spune tanti Gabriela, o femeie din Brebu.
Alte gospodine fac reţeta după alt tipic. Maria Gherduş lasă fructele bine spălate 24 de ore să se odihnească, iar a doua zi le pune la foc iute, împreună cu felii de lămâie şi un măr tăiat felii, cu tot cu coajă, apoi le scoate după primul clocot al siropului. Abia după ce acesta este închegat, bobiţele de soc sunt puse din nou la fiert pentru 15 minute.
Nu în ultimul rând, dulceaţa trebuie amestecată doar cu o lingură de lemn, iar la final, se pune în borcane sigilate care se întorc şi sunt acoperite cu prosoape umede.
Dulceaţa seamănă la gust cu cea de mure, alţii spun că este asemănătoare cu cea de afine, însă aroma este inconfundabilă.
Preparatul are şi proprietăţi medicinale, socul fiind extrem de preţuit în vechime. În urmă cu câteva sute de ani, aceste fructe erau la mare cinste, fiind un leac pentru bolile cele mai rezistente, inclusiv otrăvirea. Tradiţia s-a pierdut treptat, mai ales că gustul fructelor de soc nu este foarte bun, atunci când sunt consumate crude, iar oamenii au început să creadă inclusiv că sunt otrăvitoare. Proprietăţile lor miraculoase au rămas cunoscute, însă, în multe din satele ţării, printre vraci şi femeile care au învăţat de la mame şi bunici cum să le folosească în reţete, tincturi sau sucuri.
Istoricul dulceţii - tratament şi produs de lux
Dulceaţa a fost considerată la început un tratament (vestitul Nostradamus scrie primul tratat despre dulceaţă ca tratament). Mai târziu, dulceaţa a pătruns în Europa din ţările arabe. Odată cu epoca medievală felurite arome ale dulceţurilor devin apanajul gastronomic al bancheturilor regeşti. Mult timp, dulceaţa a fost considerată un produs de lux. Abia după descoperirea fabricării zahărului din sfecla de zahăr s-a ajuns la producţia în masă a dulceţii, ca mod de conservare a fructelor.
