Oraşul Ştei, din judeţul Bihor, a fost mai întâi imaginat de nemţi, ca mai apoi să fie înfiinţat de ruşi. Părinţii şi bunicii noştri îl cunosc şi sub denumirea de oraşul Petru Groza.
Între 1952-1956, satul bihorean Ştei a fost transformat de ruşi în oraş cu peste 25.000 de locuitori. Motivul: zăcămintele de uraniu din Munţii Apuseni. Vreme de cinci ani, ruşii au extras uraniu cât pentru trei secole. În prezent, oraşul are sub 9.000 de locuitori, iar în faimoasa mină mai lucrează 25 de persoane.
Rezervele de uraniu din Munţii Apuseni au fost descoperite de un geolog român, care lucra la exploatările aurifere din Brad, şi care în perioada 1939-1941, a extins cercetările pe versantul de nord-vest al podişului Biharia, zona care dă spre localitatea Băiţa. Probele culese au fost amplasate pe hartă, cu indicarea locului de provenienţă, şi au fost trimise la laboratorul de mineralogie din Cluj pentru analize. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, laboratorul a trecut sub administraţia nemţilor, care au intrat, în felul acesta, în posesia informaţiei. Intenţionând să exploateze zăcământul, nemţii au construit un drum de acces până la localitatea Vârtop.
Evenimentele de pe front au obligat însă armata germană să se retragă şi să abandoneze lucrările. După înfrângerea Germaniei fasciste, informaţiile despre rezervele de uraniu românesc au intrat în posesia ruşilor, care au impus statului român înfiinţarea societăţii româno-sovietice „Kwartit".
Aşa se explică apariţia ruşilor în 1952, în zona Băiţei, unde şi-au deschis rapid un front de lucru. Având date precise asupra cantităţii de zăcământ existent în Munţii Apuseni, s-au apucat, la fel de grăbiţi, să ridice un oraş în satul Ştei, lângă calea ferată ce asigura legătura cu Bucureştiul, aproape de mina de uraniu din Băiţa. În patru ani, 1952-1956, ruşii au reuşit să ridice în urbea de pe Crişul Negru zeci de blocuri şi barăci de locuit, un palat administrativ, cinci cinematografe, trei ringuri de dans, două şcoli, una în limba română, una în rusă, dispensare, o bază sportivă, restaurant şi magazine.
Sute de ofiţeri ruşi, împreună cu o garnitură de tren plină ochi cu soldaţi sovietici, au debarcat la Ştei la începutul toamnei anului 1952, după vreo trei ani de inspectare a zonei, de către mai multe echipe de geologi din URSS. La vremea aceea, cei circa cinci sute de locuitori din Ştei trăiau din agricultură şi cultivau zarzavaturi. Şteienii erau cunoscuţi în toata depresiunea Beiuşului ca fiind cei mai buni cultivatori de varză şi castraveţi.
Înainte cu vreo două săptămâni de a ajunge ruşii la Ştei, într-o zi de duminică, pe când oamenii se pregăteau să meargă la biserică, anunţul făcut de toboşarul satului a scos toată suflarea în uliţă. Cu o voce gravă, plină de importanţă, bărbatul îşi înştiinţa consătenii că trebuie să grăbească adunatul recoltelor de pe câmp, pentru că peste grădinile şi ogoarele lor se va construi un „maaree oraş".
Vestea a căzut ca un trăsnet peste bieţii ţărani. Seara, la magazinul din sat, care ţinea şi loc de cămin cultural, cel mai renumit lăutar din zonă, highighişul Draia, n-a mai avut cui să cânte. A încercat două-trei danţuri, au jucat pruncul popii cu fetele lui Bălan, că erau bogataşele satului, apoi tinerii s-au împrăştiat care-ncotro. Seri de-a rândul, oamenii s-au adunat ciorchine pe la porţile caselor, ca să întoarcă problema pe toate feţele. Unora nu le prea venea să creadă, iar alţii au jurat că nu le vor da ruşilor nici o bucată din pământul strămoşilor lor.
Tuturor le erau încă proaspete în minte ororile trăite în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, când, din cauza luptelor care s-au purtat în sat, au fost nevoiţi să se refugieze prin păduri.
„Eu aveam pe atunci vreo opt ani, dar ţin minte şi acum zilele și noptile grele, petrecute în pădurile din satul Hidişel, unde se refugiaseră şi alte familii, cele care aveau vite bune de jug au fugit prin părţile Hălmagiului. Satul era plin de soldaţi ruşi, care luau tot ce întâlneau, vite, mâncare, băutură, cotrobăind peste tot şi nedându-se în lături de la nimic. Spre exemplu, l-au împuşcat pe Nichita Petris pentru ca n-a vrut să le dea o găină", povesteste profesorul Ioan Simedre, cel care, în calitate de director, a condus mai bine de două decenii destinele vechii şcoli din Ştei.
Vestea toboşarului din Ştei a devenit certitudine într-o zi însorită de toamnă, când un tren lung, de nu i se vedea capătul, s-a oprit în gara de lângă grădina Teichi. Toţi ţăranii de pe câmp au lăsat lucrul şi au privit curioşi ciudata fierătanie.
„Au venit ruşii, câtă frunză şi iarbă. Şi au început să coboare din tren şi-au coborât şi tot au coborât... până ne-am săturat noi să stăm şi să ne tot uităm după ei. Au descărcat apoi scânduri şi materiale de construcţie, pe care le-au cărat la capătul grădinilor cu varză, în Belgească, cum îi spuneam noi, cam pe unde se află acum unitatea de pompieri, şi şi-au ridicat acolo un fel de oraşel din barăci. În acelaşi timp, în sat au intrat o grămada de maşini de armată, cu specialiști sovietici, care veniseră cu avionul până la Oradea, şi imediat s-au apucat de lucru. Chiar de-a doua zi, au băgat buldozerele în hăturile noastre şi au început lucrările, din mai multe părţi deodată. Bieţii săteni s-au trezit cu toate zarzavaturile şi culturile pline de scânduri şi cărămizi", îşi aminteşte profesorul Simedre.
Prima grijă a elitei sovietice care venise la Ştei a fost să-şi construiască un local select, chiar în centrul viitorului oraş. Restaurantul "Ardealul", ridicat înaintea blocurilor de locuit, a fost pe Strada Principală din Ştei, păzit în toţi cei zece ani cât a durat dominaţia sovietică de soldaţi înarmaţi.
În timp ce înăuntru high-life-ul rusesc chefuia până-n zori, sute de mii de tone de minereu de uraniu de la Băiţa au luat drumul Moscovei. Mai târziu, sovieticii au recunoscut făţis că au construit bomba atomică cu uraniul românesc. Pentru cei mai mulţi locuitori, au fost construite blocuri de tip KD (cu pereţii din panouri) şi locuinţe de tip BW (căsuţe verzi de inspiraţie nemţească), pe fostele străzi Fruntaşilor (azi N. Iorga), Tineretului, Sportului, Eminescu etc. Tot în acea perioadă, 1952-1956, s-au construit blocurile vechi (cu două etaje), din cartierul Petrileni. În întregul său, oraşul Ştei a fost proiectat chiar la Moscova, de un arhitect rus. De aceea, străzile au o formă unică în România, sunt paralele şi deosebit de lungi.
