"Acarul Păun" este o expresie pe care o folosim atunci când ne referim la o persoană acuzată pe nedrept, astfel încât să fie acoperit adevăratul vinovat de comiterea vreunei infracţiuni. Este bine de ştiut că Acarul Păun chiar a existat. Se numea Ion Păun, lucra la o staţie CFR din Buzău şi a fost considerat singurul vinovat pentru un accident feroviar, pe linia Ploieşti - Buzău.
Cine a fost Acarul Păun
Ion Păun s-a născut în 1880, în comuna Jugureni, atunci în judeţul Buzău, acum în Prahova. A absolvit o şcoală de scurtă durată la Buzău şi, în 1906, s-a angajat ca acar, manevrant de macaz, la staţia Vintileanca, acum Săhăteni.
Căsătorit şi tată a patru copii, Ion şi-a făcut conştiincios datoria de angajat al statului, până la accidentul din 2 iulie 1923, momentul care avea să-i aducă renumele.
În accidentul produs în gara de care aparţinea Ion Păun, trenul accelerat 701 Bucureşti - Chişinău s-a ciocnit de un tren marfar staţionat. Pentru că acumulase câteva minute de întârziere, mecanicul George Georgescu a mărit viteza însă trenul, care nu avea programată nicio oprire în halte, a fost dirijat greşit, pe o linie secundară. Ghinionul a făcut să întâlnească ultimul vagon plin cu lignit al unui marfar staţionat la linia 4.
Câteva clipe după impact s-a aşternut o linişte de mormânt. Au murit în acea dimineaţă zeci de oameni
Locomotiva şi primul vagon, cel cu bagaje, au deraiat. Un vagon de clasa I a avut puţin de suferit fiind ocupat doar de cinci călători, care au scăpat teferi. În vagonul de clasa a II-a, zece călători aflaţi pe culoar au murit iar ceilalţi au fost răniţi. Carnagiul s-a produs la clasa a III-a, unde călătoreau aproximativ 200 de persoane. Ancheta care a urmat a stabilit că accidental feroviar s-a soldat cu 66 de morţi şi 105 răniţi, mulţi dintre călători pierind deoarece călătoreau pe acoperişuri, scări şi tampoane.
"Unii dintre cei care scăpaseră teferi s-au îndreptat spre gară furioşi voind să linşeze întreg personalul ceferist, căruia i se atribuia răspunderea nenorocirii. Acarul Ion Păun şi impiegatul de mişcare Tudose Gheorghe au fost atenţionaţi şi au fugit. Primele ajutoare date răniţilor au fost empirice. Abia la ora 12 după ce s-a luat legătura cu organelle judeţene lucrurile s-au schimbat. Ele au devenit cu adevărat profesioniste pe la ora 15 când a sosit trenul cu medicii bucureşteni, ploieşteni, mizileni, buzoieni", se arată în monografia "Amintiri despre Mizil. Destin ... şi faptă în foileton".
Vestea a ajuns cu repeziciune la toate ziarele din ţară care au scos ediţii special
Potrivit unui număr al ziarului Adevărul, din vara anului 1923, au fost folosiţi militari pentru operaţiunile de salvare. "La ora 18, o parte dintre răniţi, vreo 60 la număr, au fost trimişi la spital la Bucureşti. Unii au fost dirijaţi spre spitalul Schuler din Ploieşti. Vaietele răniţilor şi ţipetele disperate ale membrilor familiilor acestora venite la Săhăteni au impresionat puternic pe cei sosiţi din curiozitate", scriau jurnaliştii vremii, de la Adevărul.
În articolele publicate imediat după eveniment, ziariştii vremii vorbeau despre un număr mult mai mare de victime. „Două echipe de soldaţi au plecat cu trenuri speciale la locul catastrofei pentru a ajuta la ridicarea sfărâmăturilor şi scoaterea oamenilor dintre ruine, dintre care, numeroşi soldaţi şi oficeri. La orele 18.00, a plecat de la Vitileanca spre Bucureşti un tren special, ducând 60 de răniţi. Au fost scoşi 78 de morţi şi peste 200 de răniţi. Majoritatea cadavrelor este oribil mutilată şi e imposibil să fie identificate masele de carne sîngerîndă", scria în ediţia de seară, cotidianul „Patria".
Numărul mare de morţi şi de răniţi a fost cauzat şi de faptul că mulţi călători circulau fără bilet şi se aflau pe acoperişul vagoanelor sau pe tampoane. Nouă dintre ei erau militari, alţi 35 de soldaţi fiind răniţi.
Drama a fost amplificată şi de cruzimea unei bande de hoţi din zonă care a jefuit morţii, dar şi victimele aflate încă în stare de şoc şi incapabile să reacţioneze. Evenimentul a stârnit vâlvă în societatea românească. La faţa locului au sosit autorităţi, medici, ziarişti din Prahova, Buzău, Bucureşti, iar când trenul cu răniţii de la Vintileanca a ajuns în Gara de Nord, însuşi Carol, prinţul moştenitor, a venit să-i încurajeze pe răniţi.
Adevăraţii vinovaţi, persoane importante în epocă, au fost scoşi basma curată, iar de atunci „Acarul Păun" a devenit sinonim cu "Ţap ispăşitor"
Primele cercetări ale autorităţilor au stabilit vina personalului din staţia CFR Vitileanca. Şeful gării lipsea de la serviciu în momentul accidentului. Era pasager chiar în trenul accelerat şi, fiindcă a fost grav rănit, i s-a trecut cu vederea vina. Aşa că nu mai ramânea decât un singur ţap ispăşitor, celălalt angajat, acarul Ion Păun, cel responsabil cu manevrarea macazului.
Păun a dispărut după accident în lanurile de porumb şi nu a mai apărut câteva zile. A stat ascuns acasă la Mizil. La cinci zile după eveniment, acarul s-a predat autorităţilor, care, după ce l-au pus să participe la reconstituire, l-au închis pe întreaga durată a procesului. Ulterior, prin sentinţa pronunţată, a executat câţiva ani de închisoare.
Presa vremii a declanşat o adevărată campanie în jurul acestui caz, iar ţinta ziariştilor a fost demiterea ministrului comunicaţiilor, generalul Traian Moşoiu, şi a întregului guvern. Asta, după ce jurnaliştii au sesizat intenţia lui Moşoiu de a găsi repede un vinovat pe care să-l ofere zecilor de familii îndoliate.
Erau anunţate ample operaţiuni de căutare a lui Ion Păun, acarul vinovat, însă acesta era acasă, în Mizil. Autorităţile l-au avut în preajmă, pe 6 iulie, acarul participând chiar şi la reconstituirea împrejurărilor în care s-a petrecut tragedia. S-a predat singur inspecţiei de mişcare din gara locală.
„Faptul e foarte displăcut pentru dl. general Moşoiu care ar fi putut stabili mai comod vinovăţia acarului în absenţa lui. Totuşi, e bine că s-a găsit ţapul ispăşitor", scria un ziar al vremii. Ministrul era subiectul caricaturilor şi pamfletelor.
Gazeta Transilvaniei din 11 iulie scria despre faptul că generalul Moşoiu, ministrul comunicaţiilor de atunci, a ţinut să asiste la înmormîntările victimelor de la Vitileanca. Au fost şi 25 de ceremonii într-o singură zi. Generalul, principalul acuzat al ziarelor, a rostit cuvinte „atingătoare": „Vărs peste voi o lacrimă în numele guvernului". Acest ministru responsabil de transportul pe calea ferată a fost numit să se ocupe, tot el, şi de anchetă. „Imparţialitatea acestei anchete este de pe acum asigurată. Noi nu ştim ce va stabili dl. Moşoiu. Ştim însă, ceea ce nu va stabili: vinovăţia dumisale", era batjocorit Moşoiu prin presă.
O parte a presei, inclusiv ziarul "Adevărul", considera că vinovaţi de producerea acestei tragedii ar fi fost toţi guvernanţii, care se confruntaseră ceva mai înainte cu alte accidente la fel de grave, precum cele de la Băile Felix şi Valea Largă. "În viziunea jurnaliştilor ei sunt cei care implementaseră politica *prin noi înşine* care a făcut din România ţara *cea mai înapoiată în toate privinţile*. Aşa se explica faptul că oamenii nu aveau cu ce plăti biletul de călătorie şi călătoreau pe tampoanele sau pe acoperişul vagoanelor", se arată în monografia oraşului Mizil.
Despăgubit după moarte
Ion Păun ar fi stat mai mult după gratii, dacă nu ar fi fost reacţia presei. Aşa că, acarul a primit doar o lună de închisoare şi o amendă cât preţul unui bilet de tren. S-a stins din viaţă în 1934, la scurt timp după eliberare. La o lună după moartea sa a fost achitat, iar statul a fost obligat să plătească urmaşilor acarului o sumă de bani, reprezentând salariile din urmă ale lui Păun.
În locul de lângă haltă, unde fuseseră îngropaţi 20 de morţi găsiţi fără acte, prin ordin de partid, s-a plantat porumb.
