Cronica lui Grigore Ureche oferă cele mai multe dovezi privind pedepsele deosebit de dure pe care le-a aplicat Ştefan cel Mare. „Aprig la mânie" şi „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovatu", voievodul Moldovei a fost, potrivit mărturiilor vremii, la fel de sângeros precum Vlad Ţepeş.
În Evul Mediu, pedeapsa cu moartea şi folosirea celor mai sadice mijloace pentru a-i pedepsi pe trădători, tâhari şi pe cei potrivnici era o prerogativă a monahului. Conducătorul unei comunităţi, fie că era vorba despre un reprezentant al marii boierimi, un conducător de oşti sau voievod avea puteri absolute şi se mergea pe prerogativa că este "unsul lui Dumnezeu pe pământ". În calitate de autocrat, conducătorul avea drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor, o practică medievală în care şi Biserica avea un rol important. În acest tablou s-au înscris şi marii domnitori români, aplicând pedepse sângeroase, întocmai cum se proceda în acele vremuri în toate colţurile lumii.
Ştefan cel Mare, domnitorul care a dus frâiele Moldovei aproape jumătate de secol (1457-1504), a rămas în istorie pentru întreaga sa operă de mare organizator de ţară, un reformator pe toate planurile, iubit de popor. Iar când l-au îngropat la mânăstirea Putna "atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură" (n.r. Letopiseţul Ţării Moldovei după Grigore Ureche).
Faptele de vitejie ale domnitorului au rămas în memoria poporului român, iar partea întunecată a lui Ştefan cel Mare, specifică, dealtfel, vremurilor, a perioadei în care a domnit şi tuturor voievozilor din acea vreme, a rămas mai puţin cunoscută. Aşa cum nici faptele de vitejie ale lui Vlad Ţepeş nu au fost umbrite de latura sa sângeroasă, dimpotrivă, a rămas ca un simbol al corectitudinii şi a capacităţii de a lua cele mai aspre măsuri împotriva celor care se opuneau ordinii şi legilor vremii.
Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare au guvernat cam în aceeaşi perioadă, au avut legături dinastice şi familiale. Pentru realizarea unei stabilităţi interne şi consolidarea puterii, voievozii atrăgeau de partea lor forţe favorabile din rândul marii boierimi dar şi a altor categorii sociale (cler, armată, ţărani, boieri mici şi mijlocii) şi luau măsuri extrem de dure împotriva celor care complotau împotriva domnitorilor. Se folosea termenul "hiclenie" (dex online: Denumire dată în vechiul drept românesc trădării, feloniei) şi cei prinşi erau decapitaţi sau traşi în ţeapă pe loc.
"De ce unul dintre voievozi intră în epocă drept <mare> şi <sfânt>, iar celălalt domnitor a rămas drept unul sângeros?! Este simplu. Vlad Ţepeş a avut trei domnii scurte şi a preluat conducerea după aproape două decenii de lupte interne. În scurta domnie din perioada 1452-1462, cea mai lungă pe care a avut-o Vlad, a însemnat pe de o parte lupta împotriva boierimii, de cealaltă parte, lupta pentru independenţă. Vlad a luat măsuri deosebit de dure nu numai împotriva marilor boieri, ci şi împotriva hoţilor, tâlharilor, a tuturor celor care nu aveau respect faţă de legile ţării. Măsura adoptată era tragerea în ţeapă, lucru ce reiese din cronicile germane şi maghiare. În aceste izvoare este acuzat de acte extrem de sângeroase. Asociat apoi cu legendele care circulau în epocă, a fost transformat câteva secole mai târziu în Dracula Carpaţilor. În cronicile muntene (cele româneşti), Vlad Ţepeş este descris ca un erou, un continuator a politicii duse de Mircea cel Bătrân, continuator al luptei pentru păstrarea independenţei", a explicat prof. Oltea Răşcanu-Gramaticu, preşedintele Societatea Naţionale de Ştiinţe Istorice, filiala Bârlad.
Prin urmare, Vlad Ţepeş, fiind încolţit din toate părţile, a fost nevoit să aplice repede cele mai aspre pedepse pentru a se impune şi a se apăra.
Spre deosebire de Vlad Dracul, vărul său Ştefan cel Mare a avut aproape jumătate de secol de domnie (47 ani, două luni şi trei săptămâni) şi nu a forţat lucrurile. A urcat pe tron când avea numai 17 sau 19 ani, era "necopt". Marii boieri încercau să-i intre în graţii. Abia când a ajuns la maturitate a trecut la pedepse aspre. Spre deosebire de Vlad Ţepeş, domnitorul Moldav recurgea la decapitări. În perioada medievală, pe teritoriul României de astăzi fiind folosite de către toţi domnitorii pedepsele capitale prin spânzurare, decapitare sau crucificare.
"Ştefan cel Mare s-a bazat în luptele sale pe mica boierime, pe târgoveţi şi pe țâranii liberi, pe răzeşi. I-a stimulat prin danii, le atribuiau terenurile şi averile luate de la marii boieri care l-au trădat. Era ceva nemaipomenit la acea vreme să primeşti pământ, să fii propriul stăpân. Ştefan cel Mare s-a sprijinit pe popor şi de aceea a şi fost iubit. A organizat armata, a spijinit Biserica prin ctitorii şi danii, a spijinit cultura. Pe plan intern a fost un adevărat reformator. În politica externă - mare diplomat şi ilustru comandant de oşti. De asemenea, avea relaţii cu Ungaria lui Matei Corvin, cu Polonia condusă de Cazimir al IV-lea, cu Papa Sixt al IV-lea, cu Uzum Hasan din Crimeea, cu cneazul Kievului şi alţii", a precizat istoricul Oltea Răşcanu-Gramaticu.
