Ca o adiere de vant

,, Ce mama naibii cauti tu aici? "

Îmi priveam tavanul pierdută și mă gândeam la ce s-a întâmplat azi cu Abel și Oliver. Îl urăsc pe Abel pentru ca mi-a atins prietenul, Oliver îmi e cel mai bun prieten încă de la grădinița și ne-am promis unul altuia ca nu vom da voie nimănui sa ne calce în picioare și ca nu vom permite nimănui sa se bage între noi și așa am rămas prieteni până acum, și o să o continuam tot așa.
Azi trebuia să merg să îl meditez pe Abel, însă în aceste momente chiar că nu aveam chef de el sau de prostiile lui.
Îmi aud telefonul semn că am primit un mesaj. Îl deschid și văd că nu aveam numărul ăsta salvat în telefon.

,,Cristoph avem azi meditații"

După mesajul ăsta mi-am dat seama instant cine era. Oftând mi-am închis telefonul și l-am așezat pe noptieră, nu am de gând să îi răspund nătărăului  ăstuia, doar nu se aștepta să ma prefac ca nimic nu s-a întâmplat. Sper ca i-a fost clar că odată ce și-a permis să îmi atace cel mai bun prieten m-a atacat și pe mine.

  Ușa camerei se deschide iar pe ea intră mama care părea îngrijorata.

- Aala ce e cu tine?

- Cum adică ce e cu mine?

- Nu ai mai ieșit din camera ta de cum ai venit de la școala. E totul în regula iubito?

- Da mamă, sunt doar obosita atâta tot.

- Bine. Tu nu aveai azi meditații cu Abel?

- Da' mai lăsați-ma naibi odată cu Santo al vostru. Am și eu nevoie de liniște și spațiu personal, nu pot fi tot timpul acolo când prințișorul își dorește.
  Eram deranjată că până și mama mă trimitea la el într-un fel sau altul.

- Doar am întrebat Aala. Nu trebuia sa reacționezi asa.

- Așa trebuia sa reactionez pentru ca efectiv într-un fel sau altul ma trimiți la el. Am și eu viața mea. Da am înțeles am dat cu mașina peste el, dar asta nu înseamnă ca o sa fiu la dispoziția lui când vrei tu, el sau Monica.

- Aala calmează-te. Ce e cu reacția asta? Nu ai țipat niciodată la mine.
  Mama părea surprinsă de ieșirea mea, însă eram prea obosită ca să îmi dau seama ce era cu mine. Pe lângă meditațiile lui Abel mai vin si eu acasă si fac teme și învăț până  noaptea târaziu. Însă asta nu e o scuza pentru faptul ca am strigat la mama, nu o mai făcusem niciodată până acum.

- Sunt obosita mamă. Scuza-ma.

- Te înțeleg iubito, dar nu e nevoie să strigi așa la mine.

- Promit că nu o să se mai repete.

- Bine iubita mea.
   Mama mă ia în brațe și mă săruta în creștetul capului asta făcându-ma să ma simt mai bine.

- Acum mă poți lăsa singura?!

-Sigur draga mea. Odihnește-te mâine e Weekend.

-De când așteptăm. Mulțumesc.

   Mama pleacă, iar eu mă fac comoda la mine în pat. Eram așa obosită încât tot ce îmi doream era un somn bun de vreo doua-trei ore.
În scurt timp am adormit.

Mă foiesc ușor în pat și simt ceva masiv lângă mine, deschid ochii și îl văd pe Abel privindu-ma.

- Ce mama naibi cauți tu aici?
Spun și mă ridic în șezut brusc.

- Nu îmi răspundeai la mesaje, așa că am venit sa te vizitez.

- Mama știe că ești aici?

- Da, ea mi-a dat voie sa intru. Nu am mai fost pâna acum în camera ta. Sincer mă așteptam să găsesc o camera ciudata de tocilară. Îmi privea camera de parca era vreun loc ciudat pentru el. Se aseamănă mult cu a mea. Continua el. Îmi place biblioteca, și îmi plac și cărțile pe care le ai.

- De cât timp ești tu aici?

- Destul timp încât sa ma uit cum dormi ca o vipera ce ești.
Spune el amuzat.

-Nu ești amuzant Abel.

- Nu ai tu simțul umorului bine dezvoltat.

- Mai taci.

- Îmi pare rău pentru azi, nu știu ce m-a apucat.

- Ar trebui să îi ceri scuze lui Oliver nu mie.

- Nu îmi cer scuze lui, îmi cer scuze ție pentru că știu ca e prietenul tău cel mai bun și că nu îți place ca cineva să îl calce în picioare. Chiar mi-as dori o prietenie ca a voastră.
  Nu îmi venea sa cred ce tocmai auzeam. Abel Santo își cerea scuze? Abel îmi cerea mie scuze? Asta era nouă.

- Te-am iertat, dar sper sa nu te mai apropii niciodată de el. S-a înțeles?

- Da șefa. Îți dau cuvântul meu.

- Și îmi cer și eu scuze pentru ce am spus azi legat de Cain.

- E ok, sunt foarte des comparat cu el. Cu toate astea urăsc sa fiu comparat cu omul ăla, cu acel Cain care i-a rănit inima mamei mele, iar eu trebuie ca să port un nume care să îmi dea de înțeles că îi sunt fiu, cum ca eu aș fi ruda cu un asemena om. Nici nu vreau să mă gândesc la asta.

- Tu chiar îl urăști, nu?

- Nu e ură, e dispreț și scârbă. Până la urma as avea vreun motiv să îl plac pe omul asta?

- Nu prea.

- Tatăl tău ce mai face?

- Tata, ca de-obicei în excursiile lui prin lume.

- Îmi place Dominic!

- Și el te place.

   Tata a fost ca un tata pentru Abel când era mic, tin minte ca era foarte atașat de el. Însă după divorțul alor mei nu l-a mai văzut așa des și la un moment dat am senzația ca l-a și uitat. Până acum doi ani când tata a venit în vizită, iar ei doi se înțelegeau la fel de bine. Mă bucur ca tata a fost acea prezentă masculină de care el avea nevoie. Măcar așa nu i-a dus lipsa lui Cain.

- Ce faci în weekend, Aala?

- Dorm cel probabil.

- Mă gândeam că poate vrei sa ieși puțin.
  Eu auzeam bine? Abel tocmai mi-a propus sa ies din casă? Oare ce i-o fi dat în cap?

- Și unde sa ies?

- Credeam ca o să vrei sa vi cu mine la casa bunicii și să privim stelele.

- Sa rămânem acolo în weekend?

- Da. De ce nu?

- Nu știu ce să spun.

-Spune ca vi.