Ca o adiere de vant

,, Parca e mort "

Cred că eu și Abel ne înțelegeam mai bine, adică merg să îl meditez dar vorbim fix despre teme și școala, iar în rest ne prefacem că nu ne cunoaștem, însă cred că așa e cel mai bine.

Era sâmbătă iar eu stăteam liniștita în pat când telefonul meu sună, îl iau de pe noptieră și era un număr pe care nu îl aveam trecut în agenda. Oare cine o fi? Răspund, iar la telefon era mama lui Oliver.

- Aala?
Spune aceasta cu o voce care îmi dădea de înțeles ca a plâns.

- Lucreția? Ce s-a întâmplat?
Spun îngrijorată, presimțeam ca ce avea să îmi spună nu era de bine.

- Oliver, a avut un accident foarte grav.

- Poftim?
Eram socata de ce tocmai îmi spusese.

- Vin-o repede la spitalul central.

Nu am mai spus nimic doar m-am îmbrăcat cu ce am apucat și am coborât in graba scările. Eram în stare de șoc, nu îmi venea să cred ca asta mi se întâmplase tocmai mie.
Dacă Oliver o să pățească ceva? Ce o sa ma fac fără el? Astea erau întrebările care îmi treceau prin minte în acest moment.
Am luat-o pe jos înspre spital îmi era prea frica ca să mai conduc, alergam ca nebuna pe stradă, iar asta atrăgea privirile oamenilor, însă asta era fix ultima problema de care aveam parte.

Am ajuns într-un final la spital, iar respiratul îmi era tot mai greu, nu știam dacă din cauza că am alergat atâta sau dacă mă speriasem de faptul ca o vedeam pe Lucreția plângând în ultimul hal.

- Unde e Oliver?
Întreb eu disperată, iar mama sa mă strânge în brațe.

- Nu are șanse prea mari de supraviețuire.

- Dar ce s-a întâmplat?

- Era cu motocicleta, iar o mașina a dat peste el. Se pare că nu era atent și nu avea nici casca.

Atunci panica m-a cuprins și picioarele mi-au devenit grele, lacrimile și-au făcut apariția pe obrajii mei și simțeam o presiune în piept care făcea respiratul tot mai greu. Nu îmi venea să cred că prietenul meu era în situația asta, nu am vorbit cu el de săptămâna trecută, iar asta era anormal pentru mine și el.
Tot ce îmi doream în momentul ăsta era doar ca totul să fie un coșmar și să ma trezesc în camera mea.

Alte câteva ore chinuitoare au trecut. L-au scos din operație, dar el tot în stare gravă era.
Stăteam la geamul de la salonul în care se afla și îl priveam în timp ce plângeam. Părea mort, părea secat de viața, nu mai era Oliver.
Am simțit o mână pe spatele meu, iar când m-am întors am văzut-o pe Chrisha care arată ca o stafie, era albă la fata și avea ochii roșii si umflați.

- Parca e mort.
Spune și se uita la el.

- O să fie bine, Oliver e un luptător. O să trecem cu bine peste asta.

- Ești sigură?

- Îl cunosc de la grădiniță, sunt sigura că o sa lupte ca să trăiască. A învins tot timpul.

- Te iubește enorm.
Spune Chrisha privindu-ma.

- Sunt ca sora lui.

- Uneori aveam senzația că te iubește mai mult decât pe mine, eram geloasa pentru asta, dar mi-am dat seama în ce fel te iubește. Sunt sigura că într-o alta viața ați fost suflete pereche.

- Cel probabil, însă nu tot timpul sufletele pereche trebuie să fie iubiți. Tu ești iubirea vieții lui și sunt sigura de asta pentru că îmi povestește mereu de tine, are sclipirea aia în ochi și zâmbește ca un nătărău când se gândește la tine. Spun privind-o. A avut probleme grave până să apari tu, și da i-am fost aproape, dar de când ai apărut tu l-ai făcut mai bun.

- Mă bucur să aud asta, dar frica că îl voi pierde e teribilă. Nu vreau să îl pierd Aala.

- Nu o să îl pierzi, te asigur.

Am mai stat încă câteva ore la spital, însă nu mai rezistam. Fiecare secundă era îngrozitoare, iar gândul că îl voi pierde mă făcea să înnebunesc. Am ieșit afară și am început să plâng în hohote. Nu îmi venea să cred ce tocmai se întâmplase prietenul meu cel mai bun era acolo, inconștient aproape mort. Doctorii nu i-au dat șanse la viața, nu știm cat o să mai trăiască o zi, doua, o săptămâna rămâne de văzut pana când inima lui va ceda.
Trebuia să îl sun, trebuia să fiu cu el, trebuia să fac atâtea.
Trebuia, trebuia, trebuia.
Atâta pot sa zic, am avut timpul meu cu el, nu m-am gândit niciodată în viața asta ca o să se întâmple așa ceva.

Am ajuns acasă, eram udă până la piele, iar din ochii mei curgeau șiroaie de lacrimi. Am căzut în genunchi în fața ușii de la intrare, iar mama a venit în grabă.
S-a așezat în genunchi lângă mine și m-a luat în brațe.

- De ce mamă? O întreb printre suspine. De ce el?

- Calmează-te totul o să fie bine. Haide să te schimbi. Te rog.

M-am ridicat de pe podeaua rece și am plecat în camera mea însă nu mă simțeam în stare să fac ceva. M-am așezat pe podea, lângă pat și plângeam, plângeam pentru că simțeam cum se sfâșie sufletul în mine, plângeam pentru că simțeam că am pierdut ceva ce nu o să mai găsesc niciodată. De fapt încă nu îl pierdusem, dar eram conștientă de faptul ca prietenul meu nu se va trezii vreodată, prietenul meu va dormi veșnic, iar asta mă durea îngrozitor.
Îl cunosc de la grădinița, am făcut atâtea împreuna, am trecut prin atâtea. Trebuia să fim eu și el la nesfârșit, dar acum o să rămân doar eu, iar asta mă distrugea.