Ca o adiere de vant

,, Ai dretptate, nu ma ajuti cu nimic "

Stau cu capul în perna și încerc să mă stabilizez emoțional cumva pentru că am plâns jumătate din noapte. Vreau o pauza de la tot, de la Abel, de la școala și de la viață.

- Iubito, s-a întâmplat ceva?
  Mă întreabă mama intrând în cameră.

- Nu.
Spun și îmi ridic capul din perna, iar corpul mi-l poziționez mai confortabil.

- Înțeleg e greu pentru tine, dar nu mai suport să te văd așa.

- Îmi lipsește.

- Știu scumpo. Ați avut o legătură unică.
   Mama se așează lângă mine în pat și ma ia in brațe.

- De ce trebuie să doară așa tare?

- Pentru că ți-a fost cel mai bun prieten și l-ai iubit Aala.

  Nu mai spun nimic doar dau drumul lacrimilor, simțeam fierbințeala lor pe fața mea rece și simțeam cum o parte din mine s-a destrămat săptămânile astea.

- O să fie bine scumpo.

- Nu mai vreau să aud asta. Am înțeles totul o să fie bine, dar acum nu e.

   Mama mă ține in brațe o lungă perioadă de vreme și nici una dintre noi nu spune nimic. Într-un final se retrage în liniște fără să îmi mai spună ceva. Doar îmi arunca o privire blândă de a ei înainte să iasă pe ușă.

Telefonul meu sună din nou iar pe ecran apare iar numele lui. Oare ce o vrea?

- Ce faci Aala?

- Nu stiu, dansez prin camera cu unicornii.

- Deci să înțeleg că îți plângi de milă.

- Nu am spus asta.

- Nu ai spus, dar nu faci altceva în ultima perioadă.

- Ce e Abel?

- Îmbrăca-te bine te scot din casă.

- Ce faci?

- Te aștept afară în frig, tu?

- Abel, te-am întrebat altceva.

- Ar fi bine să merg eu sus la tine.

Nu apuc să spun nimic pentru că nătăraul îmi închide telefonul în nas. Oare unde naiba vrea să mergem? În orice caz nu am de gând să merg nicăieri alături de el. Nu mă simt în stare.

Ușa camerei se deschide larg, iar pe ea intra Abel. Nici nu s-a obosit să bată, era aranjat ca întotdeauna iar parfumul lui îmi învăluia camera.

- Nu ști să bați?
Spun deranjată.

- Oricum nu te găseam dezbracata. Mă asigură el. Nu te dai jos din patul ăla mai deloc.

- Apropo nu merg nicăieri.

- Știam că o să spui asta.

Se apropie de pat și ma ia pe sus, ma așează pe umărul său ca pe un sac de cartofi, iar eu încep să îl lovesc cu palma în spate și să tip să ma lase jos, în același timp îmi scapă și câteva râsete.
Ajungem până la mașină iar acesta mă lasă jos, eram în picioarele goale iar trotuarul era rece.

- Și hainele mele?

- M-am ocupat și de asta.
Spune și îmi arată ghiozdanul pe care l-am lăsat atunci la casa bunicii sale.

- Te urăsc.

- Urca în mașină Aala.

Mă urc deoarece îmi dau seama că nu mai aveam cum să ripostez. El se așează pe locul șoferului și îmi arunca ghiozdanul pe bancheta din spate a mașinii și Abel pornește la drum.
Muzica era dată încet iar el era atent la drum, eu însă nu îmi puteam lua ochii de la degetele lui si de la inelele pe care le purta, erau simple si foarte interesante în același timp, nu observasem până acum ca le are.