Ca o adiere de vant

,, Am fost noi candva prieteni? "

Săptămâna asta trecuse al naibi de greu, mai ales din cauza faptului că trebuia să merg la afurisitul ăla de liceu, unde sunt subiect principal de a începe o discuție mereu. Mă obosea psihic toată agitația asta din jurul meu, uram din tot sufletul meu ce mi se întâmpla în ultima perioada, dar și mai mult îl uram pe Abel, el mi-a distrus toată liniștea. Nu trebuia să mă apropii de el.
Cel mai frică îmi era de faptul ca Oliver îi va rupe capul în cel mai scurt timp. Nu îmi doresc ca prietenul meu cel mai bun să facă aiureli din cauza mea, Abel nu merita atenția noastră.

Afară plouă de rupe, iar vremea asta mă duce doar cu gândul la ziua în care am dat cu mașina peste Abel, ziua aia a fost o zi blestemată pentru mine. Pentru că din cauza zilei ăleia eu și Abel ne-am apropiat, iar asta nu trebuia să se întâmple de nici un fel.

- Scumpo ești bine? Mă întreabă mama îngrijorată. S-a întâmplat ceva?

- Nu mamă, sunt doar obosita.
Încercam să o mint, însă la cât de bine mă cunoaște mama sunt sigură că o să își dea seama de faptul că mi s-a întâmplat ceva.

- Pe asta nu o cred Aala. Mama se așează lângă mine în pat și începe să îmi mângâie parul. Povestește-mi te rog.

- Mama chiar nu pot să îți povestesc.

- Are legătura cu Abel?

- Mama. Te rog.

- Eram sigură. Spune-mi ce s-a întâmplat

- Putem schimba subiectul te rog? Nu vreau să vorbesc despre asta.

- Bine, nu te forțez dacă nu vrei să îmi vorbești despre asta.

- Mulțumesc că mă înțelegi.

- Am trecut și eu prin adolescență. Știu cum e scumpo.

Am mai discutat puțin cu mama după care a plecat. Îmi priveam tavanul și era liniște, peste tot, în capul meu era liniște, în camera mea era liniște. Iubeam sentimentul ăsta, iubeam să nu mai gândesc atâta, iubeam liniștea, însă uneori liniștea mă făcea să mă simt groaznic, tocmai pentru faptul că îmi auzeam fiecare gând, auzeam haosul din mintea mea și nu știam cum să îl fac să se oprească.
Aud o bătaie la ușă. Când văd persoana care pășește în camera mea mi-am pus perna pe față nervoasă.

- Ce mai vrei Abel?
Spun eu din perna.

- Trebuie să vorbim despre ce se întâmplă în ultima perioada la școala.

- Ți se pare ca mai avem ce vorbi despre asta? Abel ai mințit în ultimul hal și toată lumea te crede.
Îmi ridic capul din pernă și îl priveam din cap până în picioare.

- Eu nu am spus nimic Aala. Nu știu de unde zvonul acela.

- De ce te-aș crede Abel? Sper că nu ai uitat de ce ai încercat la casa bunicii tale weekendul trecut.

- Da, Aala sunt un fraier știu și îmi pare rău. Gândesc prost uneori.

- Eu cred că tot timpul.

- Te rog iartă-mă și hai să rezolvăm problema.

- Eu zic să faci dreapta împrejur și sa ieși naibi din camera mea. După ce încerci ce încerci cu mine și mă umilești în tot liceul, ar trebui să te iert sau să mai rezolvam ceva? Mă răstesc eu la el. Uneori scuzele nu repara nimic, Abel. Nu sunt Chiara sau altă fată care să îți cadă la picioare când îți ceri scuze. Nu sunt ca fetele tale.

- Știu Aala că nu ești așa. Știu toate astea și ți-am spus sunt un mare tâmpit, dar nu vreau să pierd prietenia ta.

- Am fost noi cândva prieteni?

- Aala.

- Nu prea cred asta, Abel. Să nu uităm că te-am meditat pentru că așa m-a rugat mama ta, pentru că îți sunt datoare. Poți să îmi ceri orice alta favoare, atâta timp cât nu mai stau în preajma ta, pentru că distrugi totul.

- Eu distrug totul? Am o tija metalică în picior din cauza ta.
Spune el încercând să facă pe victima.

- Trebuia să fi atent la drum.

- Tu de ce nu ai fost atentă?

- Pentru că nu voiam să omor pisica aia afurisita.
Spun țipând. Se apropie de mine și atunci mă săruta din nou. L-am împins imediat, iar el se uita surprins la mine, de parca se aștepta să îl sărut înapoi.

- Ieși afară din camera mea. Tip eu atunci. Să nu te mai apropii niciodată de mine, prefă-te că nu mă cunoști, exact așa cum te prefăceai acum câteva luni.

- Ești patetica Aala.

- Abel am zis ceva, nu mă face să repet încă odată.

- Ca altfel ce? Îl suni pe Carson.

- Asta nu e treaba lui Oliver. E a mea și a ta.

- Mie mi se pare că e si treaba lui.

- Ieși naibi odată Abel.

- Uite că nu vreau.

- Abel nu mai înrăutăți situația și ieși.

Abel tace și se uită la mine din cap până în picioare, îmi venea să îl plesnesc efectiv. Nu îmi doream ca el să fie aici, îmi doream să dispară de peste tot.
Ușa camerei se deschide și pe ea intră Oliver, care rămâne surprins să îl vadă pe Abel aici.

- Ce caută Santo aici?
Întreabă și se uita la mine.

- Tocmai pleca.

- Nu am zis asta. Spune Abel. Discutam despre cum eu și Aala vom fi iar prieteni.

- Abel taci și ieși din camera mea.

- Santo ieși înainte să îți rup capul.

- Și dacă nu vreau? Poate chiar vreau să îmi rupi capul.

- Santo nu te juca cu mine.

- Îmi e așa frica Carson.
Îl aud pe Abel spunând sarcastic. De fapt chiar ar trebui sa îi fie frica de Oliver, pentru ca habar nu are cum e el când e nervos.

- Băieți terminați!

- Nici nu am început Aala.
Spune Oliver și mă privește serios.

Atunci simțeam cum ușor, ușor mă enervez. Îmi era destul efectiv ce făcuse Abel, acum trebuie sa fiu și subiectul lor de cearta și sa asist la toate certurile lor.

- Ieșiți!
Strig eu și ma uit la ei.

- Aala?!

- Oliver lăsați-mă înpace va rog, dacă vreți să va bateți faceți-o în altă parte. Am nevoie de liniște și să nu îl mai văd pe Abel cât trăiesc. Îi spun prietenului meu pe un ton calm. Vă rog băieți.

Cei doi se uita la mine confuzi, însă Oliver își dădea seama că deja obosisem de tot ce se întâmpla în jurul meu și tot ce îmi doream era doar sa fiu singura în liniște, fără să mai fiu deranjată de conflicte și de bârfe. Avem nevoie de timp pentru mine.

- Bine Aala, noi plecăm. Spune prietenul meu. Ai grijă de tine, te rog. Suna-ma dacă e ceva. Mă săruta scurt pe frunte și își mută privirea înspre Abel.

- Noi plecam acum Santo.

- Nu primesc ordine de la nimeni. Oricum plecam. Ai grijă de tine Cristoph.
Abel îmi aruncă o ultimă privire înainte să iasă pe ușa alături de prietenul meu, iar privirea lui îmi transmitea doar faptul ca o sa ne vedem cât de curând.

Rămăsesem singura și m-am întins înapoi în pat. Mă tot mișcam dintr-o parte în alta, dar presimțirile mele că avea să urmeze ceva în viața mea nu mă lăsau în pace. Nu puteam spune că am o presimțire rea, iar asta mă punea pe gânduri.