Dragoste la prima vedere

Capitolul 10

Lucy P.O.V

Cât de mult mă bucur că l-am revăzut pe Theo. Mi-a fost foarte dor de el. Văzându-i mereu pe cei dragi alături de persoana iubită sunt fericită, dar și tristă în același timp. Puteam fi și eu la fel ca ei, dar nu am avut destul curaj ca să-i mărturisesc lui Angello ce simt pentru el. Îmi este mult prea frică de cum o să reacţioneze. Sunt scoasă din gândurile mele de câteva bătăi ce se aud în uşă și mormăi un 'Intră!' obosit. În camera mea îşi face prezenţa Bella, toată fiind numai un zâmbet.

— Hei!

— Hei! Ce-i cu tine de ești atât de veselă?

— Eu şi Mariano ne-am împăcat! ţipă fericită şi mă îmbrăţişează, doborându-mă pe pat.

E complet nebună, dar în sensul bun. Este atât de îndrăgostită, ca şi mine de altfel, dar ei doi măcar sunt împreună şi sunt fericiţi.

— Eram sigură că asta o să-mi spui. Apropo, se cam vede că v-aţi împăcat. îi spun şi-i arăt la ultima mea frază,  multitudinea de semne de pe gâtul său pe care le-am observat de când a intrat în cameră.

Când a realizat ce tocmai i-am spus, face ochii mari şi se înroşeşte mai ceva ca un rac. Presupun că nu sunt singurele semne pe care le are. Nebunaticii mei mici... Se ridică de pe pat şi îşi muşcă buza, stresată.

— Ce s-semne? mă întreabă, prefăcându-se că nu ştie despre ce anume vorbesc, dar se cam dă de gol atunci când le ascunde cu ajutorul părului.

— Bella, dacă tu nu vrei să recunoşti, eu nu te mai presez. Este ok. Haide să încheiem acest subiect, dacă te simţi stânjenită. Bine? îi spun şi dă afirmativ din cap.

— Apropo, chiar mă bucur sincer pentru voi doi. îi spun şi îmi zâmbeşte.

Măcar ea şi Mariano să fie fericiţi. Dacă eu n-am curajul să-i mărturisesc ceea ce simt lui Angello, o să sufăr în continuare ca o lasă ce sunt. Dacă aş avea măcar acea fărâmă de curaj de care am nevoie, i-aş spune imediat. N-o am, iar acest gând mă întristează extrem de tare. Se pare că Bella observă acest lucru şi mă priveşte întrebător.

— Ce este cu făţuca asta tristă, Lucy? Ce-ai păţit? mă întreabă îngrijorată.

— N-Nimic. îi spun bâlbâindu-mă şi cu o voce stinsă.

— Haide, Lucy... Spune-mi, te rog! Te cunosc îndeajuns de bine, încât să-mi pot da seama că se petrece ceva cu tine. Ce te apasă atât de tare?

— Eu... Nu, nu mai pot! Simt că nu mai rezist. Numai la el mă gândesc zi şi noapte. Nu mi-l pot scoate din minte, înţelegi?! îi mărturisesc totul dintr-o suflare şi încep să plâng în hohote, nemaiputând să mă abţin.

— Oh, vino-ncoace! Te înţeleg perfect. Şi eu am trecut prin asta cu Mariano. Trebuie să-i spui cât de curând. îmi spune şi mă strânge în braţe.

— Ştiu, dar nu pot. Cel puţin, nu acum.

Angello P.O.V

Doamne, nu mi-o pot scoate din cap nici dacă vreau! Oricât aş încerca, chiar nu pot. Lucy este mereu prezentă în mintea mea şi mă înnebuneşte complet. Neapărat trebuie să fac ceva în legătură cu asta. Trebuie să-i spun odată şi odată ce simt pentru ea, dar voi aştepta momentul potrivit şi sper să vină cât mai repede pentru că nu mai pot rezista mult fără s-o am lângă mine. Când mă gândesc la îngeraşul meu cu chip angelic, cu ochii săi verzi care îmi provoacă fiori când mă privesc şi cu buzele acelea moi şi...atât de cărnoase, simt c-o să-mi pierd minţiile cât de curând.