Dragoste la prima vedere

Capitolul 12 - Partea I

DAVE + AMBER = LOVE

Dave P.O.V

Mă plimb printr-un parc pustiu şi trec pe lângă tot felul de oameni. De la tineri îndrăgostiţi care se ţin de mână, copii care se joacă şi aleargă, până la bătrânei cu nepoţeii lor. Când văd acei tineri îndrăgostiţi, simt un gol imens în suflet. Mi-aş dori şi eu să găsesc la un moment dat acea fată specială, sufletul meu pereche, dar deocamdată n-a fost să fie. Tot mergând şi fiind cu capul în nori, mă ciocnesc de un corp firav. Este o fată. Din păcate, aceasta cade şi se juleşte la cot. Doamne, ce tont sunt!

— Auch!

— Te rog, iartă-mă! N-am văzut pe unde merg. Sunt un împiedicat... îi spun, simţindu-mă extrem de jenat şi-o ajut să se ridice de jos.

Când i-am cuprins mâna într-a mea, mă simt ca electrocutat şi un fior puternic îmi trece prin tot corpul.

— Nu-i nimic. spune şi îşi analizează cotul.

Se pare că o ustură julitura şi strâmbă din nas. Fir-ar!

— Îmi cer mii de scuze! Chiar nu am vrut.

— Nu-i mare lucru. Este doar o zgârietură. Îmi va trece. îmi spune şi îşi ridică privirea spre mine, acum putând s-o analizez mai bine.

Dumnezeule, şi încă ce privire! Are nişte ochi suberbi, verzi ca de jad, un corp firav dar foarte atrăgător, părul castaniu până mai în jos de umeri şi nişte buze pline şi rozalii care te fac să înnebuneşti. Este îmbrăcată foarte simplu, într-o pereche de blugi albaştri, un tricou alb şi în picioare poartă nişte teneşi. Este superbă.

— Măcar lasă-mă să-ţi bandajez rana, te rog. Îţi curge puţin sânge şi probabil o să ţi se infecteze mai târziu.

— O-Ok... îmi spune timidă.

— Mă poţi aştepta aici până aduc trusa de prim-ajutor din maşină?

— Da.

Auzind răspunsul ei, alerg cât ai clipi spre maşină. Noroc că am parcat-o aproape de parc. Îmi iau tot ce-mi trebuie pentru a-i îngriji rana şi mă întorc spre locul unde am lăsat-o. O văd aşezată pe o bancă, exact unde ne-am întâlnit acum câteva minute şi zâmbesc când îmi dau seama că n-a plecat. Încep să-i dezinfectez rana şi îi lipesc un plasture pe locul afectat.

— Mulţumesc.

— N-ai pentru ce. îi spun şi niciunul dintre noi nu mai zice nimic.

— Ce maniere mai am şi eu... Nici nu m-am prezentat. Numele meu este Dave. Tu cum te numeşti?

— Amber. îmi spune, având un zâmbet micuţ în colţul gurii.

— Ce nume frumos. Ca şi tine. îi spun zâmbind ca un prost şi îmi vine să-mi dau palme când realizez ce i-am spus ultima dată.

Nu că n-ar fi adevărat, doar că mi-a scăpat şi nu vreau să mă creadă vreun obsedat sau ceva.

— M-Mulţumesc. spune bâlbâindu-se şi se înroşeşte toată.

Ce drăgălaşă este!

— Spune-mi câteva lucruri despre tine. Dacă eşti de acord, bineînţeles.

— Păi... Mă numesc Amber, după cum ai aflat. Am douăzeci şi unu de ani, locuiesc cu părinţii mei, deocamdată,
aici în Verona. Nu mai am niciun frate sau soră, deci sunt singură la părinţi. Studiez la facultatea de arte şi... Altceva nu ştiu ce să-ţi mai zic despre mine. îmi spune chicotind şi mi se pare cel mai frumos sunet din lume.