Dragoste la prima vedere

Capitolul 24

Peste câteva săptămâni

Lucy P.O.V

După câteva zile m-au externat în sfârşit, dar numai cu condiţia să am grijă de piciorul pe care încă îl am în gips. Acest lucru va mai dura încă vreo două săptămâni până când o să mi-l dea jos. Dar din fericire mâna şi coastele mi s-au vindecat în totalitate, însă mai am doar câteva cicatrici şi vânătai pe faţă şi pe corp. Cu câteva ore în urmă mama mi-a adus nişte haine pentru a mă schimba, iar acum sunt gata de plecare. De cum am păşit afară din salon, Angello nu m-a lăsat să merg singură deloc şi m-a luat în braţe, începând să meargă spre ieşirea spitalului.

-Iubitule, ce faci? Lasă-mă jos! mă plâng ca un copil mic, provocându-i nişte chicoteli lui şi mamei.

-Iubito, nu te mai plânge atât pentru că nu te las să mergi singură! Ai uitat cumva că ai piciorul în gips? mă întreabă râzând în continuare.

-Haha, ce amuzant. Şi nu, nu am uitat de picior. Dar pot merge şi singură. îi spun umflându-mă în pene, dar de fapt sunt conştientă că nu prea pot.

Orgoliul din mine nu vrea să cedeze în favoarea lui.

-Sigur că da, încăpăţânata mea mică. îmi spune cu o voce ironică şi mă aşează pe scaunul din dreapta a maşinii, iar mama este pe bancheta din spate.

-Eşti un ne-... nu apuc să termin ce am de zis pentru că îmi capturează buzele într-un sărut apăsat.

-Un...? mă întreabă rânjind după ce se urcă la volan.

-Nu mai vorbesc cu tine! îi spun bosumflată, rezemându-mi capul de geam.

Nu sunt chiar atât de supărată pe el, dar vreau să mă "joc" puţin cu el şi o aud pe mama râzând în hohote pe locul din spate.

-Nu mai fii supărată, scumpo! O să te împace cu siguranţă. îmi spune, făcându-i sugestiv din sprâncene şi o privesc surprinsă, făcându-mă roşie în obraji.

-Acum îi ţii lui partea?! o întreb revoltată, dar mai că şi mie îmi vine să râd.

-Haide, scumpo! Ştii doar că am dreptate. îmi spune râzând din nou.

Nu am mai scos nicio vorbă până când am ajuns acasă. Cobor din maşină fără a mai aştepta să-mi deschidă Angello portiera, însă din greşeală calc exact cu piciorul accidentat şi scâncesc de durere. Lăsând toată gluma la o parte, mama şi Angello vin îngrijoraţi spre mine şi mă apucă fiecare de câte un braţ pentru a mă sprijini.

-Iubito, eşti bine?! mă întreabă şi doar aprob din cap.

-Dar de ce nu m-ai aşteptat să-ţi deschid portiera?

Decid să nu-i răspund pentru a vadea că încă sunt "supărată" pe el şi intrăm cu toţii în casă. Surprinzător, nu văd pe nimeni prin preajmă. Îmi întorc privirea confuză spre mama şi Angello care îşi împart priviri complice. Ce naiba se întâmplă aici? Dintr-o dată îi văd pe ceilalţi cum ies din "ascunzători" şi ţipă cât îi ţin plămânii 'Surpriză!' Cu toţii dau năvală pe mine şi mă îmbrăţişează strâns, urându-mi bun venit.

-Vă mulţumesc din suflet că v-aţi gândit la mine! Sunteţi minunaţi. le spun sincer şi zâmbesc din tot sufletul.

-Bineînţeles că ne-am gândit la tine, Lucy. Ne bucurăm atât de mult că eşti printre noi! îmi spune şi Leo zâmbind, urmând o altă serie lungă de îmbrăţişări.

-Dar trebuie să recunoaştem că ideea aceasta cu surpriza a fost a lui Angello. îl aud pe Mariano spunând şi rămân surprinsă de vorbele sale.

Adică Angello a pregătit toate acestea? Iar eu...m-am comportat atât de urât cu el precum o iubită sclifosită şi nerecunoscătoare. Doamne, cât de ruşine îmi este faţă de el şi mama!

-Acum mai eşti supărată pe noi? mă întreabă Angello din spatele meu şi mă întorc numaidecât spre el, văzând că ţine în mâini un tort mare pe care scrie 'Bine ai venit!'

Vai, cât de drăguţ! Chiar mă simt oribil pentru felul în care m-am comportat cu ei.

-Nu pot sta nicio secundă supărată pe voi doi. le spun sincer şi îi îmbrăţişez, pe mama pupând-o pe obraz, iar pe Angello bineînţeles pe buze.

-Şi îmi cer mii de scuze pentru că m-am comportat atât de urât cu voi, dar mai ales cu tine!

-Nu trebuie să-ţi ceri scuze iubito. Eu am început cu tachinatul. îmi spune şi îi ofer încă un sărut cât se poate de tandru.

Ne-am strâns cu toţii la masă şi am devorat tortul care a fost absolut delicios. Eu şi Angello ne scuzăm şi urcăm sus pentru că îmi este extrem de somn din cauza medicamentelor pe care trebuie să le iau constant. Mă ridică din nou în braţe pentru a mă ajuta să urc scările şi mă aşează cu grijă pe pat, înfăşurându-mă într-o pătură ca pe un bebeluş. Nu mai pot să-mi mişc nici măcar un deget şi simt că mă topesc de cald aici.

-Angello, dă odată pătura asta jos de pe mine! Mă sufoc aşa. îi spun exasperată şi încerc să ies din "coconul" numit pătură de către el.

-Scuză-mă, iubito, dar nu vreau să-ţi fie frig!

-Nu îmi e frig deloc, iubitule. Este mijlocul verii pentru numele lui Dumnezeu! Acum, te rog dă pătura asta jos de pe mine! îi spun, iar el se supune imediat şi mă eliberează din strânsoarea păturii.

-Pfiu, ce bine este acum! exclam uşurată şi mă cuibăresc mai bine la pieptul său, inspirându-i parfumul bărbătesc pe care-l poartă şi mă înnebuneşte complet.

Doamne, dar ce dor mi-a fost de el!

-Mult, mult mai bine! mormăi mulţumită şi mă strânge mai tare în braţe, băgându-şi faţa în părul meu şi adormim amândoi.

*

Dimineaţa următoare m-am trezit cu un gând cam nebunesc în minte.

-Iubitule, haide trezeşte-te! îi şoptesc la ureche, zgâlţâindu-l puţin.

-Mhm... mormăie nemulţumit şi se învârte pe cealaltă parte, acum stând cu capul pe pieptul meu.

-Haide, somnorilă! Vreau să-ţi spun ceva. îi spun în timp ce îmi trec mâinile prin părul său moale.

Deschide cu greu ochii şi mă priveşte somnoros printre gene.

-Hm?

-După ce îmi dau jos gipsul, vreau să mă reapuc de box şi tu să mă antrenezi. Chiar aş avea nevoie să fac puţin sport. îi spun şi bat din palme entuziasmată precum un copilaş, iar el se ridică în capul oaselor şi mă priveşte îngrozit.

-Nu! Sub nicio formă nu te las! ţipă şi îmi ia faţa în palme, privindu-mă în continuare îngrijorat.

-Dar de ce? îl întreb şi apelez la faţa de căţeluş care îmi reuşeşte de minune.

-Nu te las pentru că mă îngrijorează starea ta şi încă nu te-ai vindecat complet.

-Dar sunt bine şi nu mai am nimic în afară de piciorul care este în gips şi vânătăile. După ce o să mi se vindece, o să fiu perfect sănătoasă. Te rooog! mă milogesc de el.

-Agh, fie. Dar nu te mai uita aşa la mine! cedează până la urmă şi îmi astupă ochii, eu începând să râd la ceea ce tocmai a făcut.

-Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc! ţip bucuroasă şi îi sar în braţe, căzând înapoi pe pat şi îl sărut pe toată faţa.

Box, păzea că vin!

→Sper să vă placă și acest capitol. :) Știu că poate vi se pare cam banal capitolul, dar am cam fost în pană de idei. Vă aștept sugestiile și păreriile despre capitol (sau cartea în general) în comentarii. Puuuups!!! :* ♥