Dragoste la prima vedere

Capitolul 23 - Comă

Angello P.O.V

În câteva zeci de minute care mi s-au părut ore am ajuns la spital, targa fiind preluată de câţiva asistenţi şi o duc pe Lucy de urgenţă înăuntru. În tot acest timp i-am ţinut mâna strâns într-a mea, până când a venit doctorul şi au dus-o într-un salon. Mă prăbuşesc pe un scaun din hol, ţinându-mi capul în mâini. Doamne, cred c-o să-mi pierd minţiile curând! Dacă prinţesa mea n-o să fie bine? Dacă corpul său fragil va ceda cumva, Doamne fereşte?

Nici nu mai conştientizez cine este în jurul meu şi mă gândesc doar la dragostea mea. Încă mai văd în faţa ochiilor imaginea cu ea plină de sânge şi cu hainele sfâşiate, legată de mâini şi de picioare. Cred că n-o să mai uit această imagine toată viaţa mea... Acum tot ce îmi mai doresc pe lumea asta, este ca ea să se facă bine şi să-şi revină. Nu ştiu ce m-aş face dacă nu ar mai fi.

Dintr-o dată, simt o mână aşezată pe umărul meu şi îmi îndrept privirea spre persoana cu pricina. Este Mariano, care mă priveşte cu părere de rău şi lângă el îl mai văd pe Marco care mă priveşte la fel.

-Angello, adună-te te rog! Fii puternic pentru ea! Vei vedea, se va face bine.

-Şi dacă nu va fi bine, Mariano? Dacă nu se mai trezeşte? Dacă...moare? îl întreb disperat şi simt o durere imensă în suflet care mă sfâşie pe interior.

-Doamne fereşte, Angello! Cum să nu se mai trezească?! Nu mai vorbi aşa, te rog! Ea o să se facă bine, ai să vezi. îmi spune Mariano din nou şi mă îmbrăţişează frăţeşte.

-Mariano are dreptate, Angello. Tu trebuie să rămâi puternic. Ea are nevoie să te ştie alături de ea şi că n-ai lăsat-o singură. Trebuie să rezişti pentru ea, pentru voi doi. îmi spune şi Marco, bătându-mă pe umăr şi încercând să mă consoleze.

-Încerc să fiu. Mariano, te rog...anunţă-i tu pe cei de acasă! Eu nu am puterea să le spun în ce stare este. îi spun şi aprobă din cap.

După doua ore de aşteptare groaznice şi după ce au venit ceilalţi, îl văd pe doctor ieşind din acea încăpere şi parcă picioarele mele aleargă singure până la el.

-Domnule doctor, cum se simte?! Este bine?

-Din câte am auzit...tu eşti iubitul ei, nu-i aşa? mă întreabă, iar eu doar aprob din cap.

-Ei bine, domnişoara nu este chiar în regulă.

-Poftim?!

-Deocamdată respiră doar cu ajutorul aparatelor. A pierdut mult sânge, are patru coaste rupte, mâna stângă şi piciorul drept îi sunt luxate şi a trebuit să i le punem în gips. Are numeroase vânătai şi răni deschise foarte urâte pe care i le-am bandajat şi dezinfectat. Este într-o stare deplorabilă... Este extrem de slăbită şi deshidratată. Iar de aceea...a fost nevoie să-i inducem coma, pentru a o putea ţine în viaţă. îmi spune privindu-mă cu regret în ochi şi părere de rău, iar eu simt cum mi se taie respiraţia şi cum totul se destramă în jurul meu.

Acesta mă bate pe umăr în semn de consolare, după care pleacă spre alt salon şi cad în genunchi fără vlagă pe holul spitalului. Simt cum ochii mă înţeapă îngrozitor din cauza lacrimilor şi totul devine neclar în jurul meu, după care negru.

*

Deschid ochii şi mă trezesc într-un salon. Ce naiba mi s-a întâmplat? Ce caut eu aici? Trebuia să fiu pe hol şi să mă rog ca prinţesa mea să fie bine, nu aici. Privesc confuz în jurul meu şi îi văd pe Leo, Mariano şi Marco aşezaţi pe câte un fotoliu în salon, având capul plecat.