Povești cu tâlc

Plimbarea cu taxiul

   Acu douăzeci de ani lucram ca și taximetrist ca să mă întrețin.
   Când am ajuns la 02:30, clădirea era acoperită în întuneric, doar cu excepția unei singure lumini la parterul unei ferestre…
În asemenea circumstanțe, mulți taximetriști ar claxona o dată sau
de două ori, ar aștepta un minut și apoi ar pleca. Dar am vazut prea mulți oameni săraci care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Dacă nu mi se parea un pericol, întotdeauna mergeam la ușă.

   Deci am mers și am bătut la ușa. "Doar un minut” răspunse o voce
firava, a unei persoane mai în vârstă.
Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii.

   După o pauză lunga, ușă s-a deschis.
O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani, stătea în fața mea.
Purta o rochie colorată și o pălărie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca și o femeie dintr-un film din anii ’40.
Lângă ea era o valiză mică de nailon.
Apartamentul arata ca și cum nimeni n-a mai locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearșafuri. Nu
găseai nici un ceas pe pereți, nici bibelouri sau alte lucruri pe rafturi.
Într-un colț era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticlă.

„Ați putea să îmi duceți bagajul până la mașină?” zise ea.
   Am dus valiza la mașină și apoi m-am întors să sa o ajut pe femeie.

   Ea m-a luat de braț și am mers încet spre mașină. A continuat să-mi
mulțumească pentru amabilitatea mea.
„Nu e mare lucru” I-am zis eu. „Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aș vrea ca mama mea sa fie tratată”
„Oh, sunteți un băiat așa de bun!” zise ea.

Când am intrat în mașină, mi-a dat o adresă, și apoi m-a intrebat:

„Ai putea să conduci prin centrul orașului?”

„Nu este calea cea mai scurta” am răspuns eu rapid.

„Oh, nu conteză” spuse ea. „Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre ospiciu…”

M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteietori…
”Nu mi-a mai ramas nimeni din familie…” a continuat ea. "Doctorul spune ca nu mai am mult timp…”

În tăcere am căutat ceasul de taxare și l-am oprit. „Pe ce ruta ați vrea să merg?” am întrebat.

   Pentru următoarele două ore am condus prin oraș. Mi-a arătat clădirea unde odata ea lucrase ca și operator pe lift.
Am condus prin cartierul unde ea și soțul ei locuiau când erau proaspăt căsătoriți. M-a dus în fața unui magazin cu mobilă care odată fusese o sală de bal unde obișnuia să meargă la dans pe vremea când era fată.
Câteodată mă ruga să opresc în fața unor clădiri sau colțuri de stradă și stătea acolo în întuneric, contemplând în tăcere.

Cum prima aluzie de soare s-a arătat pe orizont, mi-a spus dintr-odată: „Sunt obosită… Hai să mergem.”

Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o dăduse.

Era o clădire ieftină, ca și o casă mică, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiță.
Doi oameni au venit spre taxi cum am si ajuns acolo. Erau ateniti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa.
Femeia a fost asezata deja intr-un scaun cu rotile.
„Cat va datorez?” a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul.
„Nimic” am zis eu.
„Dar trebuie și tu să te întreții.”

„Nu vă faceți griji... sunt și alți pasageri” am răspuns eu.

Aproape fără să mă gândesc m-am aplecat și i-am dat o îmbrățișare.
Ea m-a strans cu putere...

„Ai făcut unei femei în vârstă un micuț moment de bucurie” spuse ea. „Multumesc.”

I-am strâns mâna și apoi am plecat în lumina dimineții.
În spatele meu, o ușă se închisese… Era ca și sunetul de
încheiere a unei vieți…

Nu am mai luat alți pasageri în tura aceea de lucru.
Am condus pierdut in gânduri… Pentru restul zilei de-abia puteam vorbi.

Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios, sau unul care ar fi fost nerăbdător să-și termine tura?
Ce-ar fi fost dacă aș fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată și apoi să plec?

Uitandu-mă în urmă, nu cred că am facut ceva mai important în intreaga mea viață.
Suntem condiționați să credem că viețile noastre se învârt în jurul unor momente mărețe. Dar adesea aceste momente mărețe ne iau prin surprindere – frumos împachetate în ceea ce alții ar considera ceva puțin, ceva neînsemnat.

OAMENII S-AR PUTEA SĂ NU-ȘI AMINTEASCĂ EXACT CEEA CE AI SPUS, DAR ÎNTOTDEAUNA ÎȘI VOR
AMINTI CUM I-AI FĂCUT SĂ SE SIMTĂ!

Sursa: creștin.ro