Povești cu tâlc

Cât valorez eu?

Un om, într-o zi s-a dus la Dumnezeu şi I-a pus următoarea întrebare:

— Doamne, cât valorez eu?

Divinitatea s-a uitat spre om cu blândețe, şi a hotărât să dea răspuns întrebării lui cu o pildă. Astfel, a pus în palma omului o pietricică mică, de culoare albastră, care părea să aibă câteva defecte, întrucât arăta colțuroasă şi neşlefuită. Cu toate acestea, era o piatră prețioasă. Dumnezeu a luat cuvântul şi a zis:

— Du-te și întreabă-i pe înțelepții lumii acesteia cât valorează această piatră. Dar promite-mi un lucru: că nu o vei vinde, oricât ar valora ea.

Omul s-a învoit cu porunca dată şi a plecat grăbit spre primul loc care i-a venit în minte, pentru a verifica valoarea pietrei din mâna lui.

A ajuns în piață, la o tarabă cu portocale proaspete şi puse la vânzare. Bărbatul a întrebat politicos vânzătorul de sănătate şi apoi a pus întrebarea care îl măcina:

— Spune-mi, cât valorează această piatră?

Comerciantul a privit curios spre acea piatră şi a rămas fermecat de strălucirea pe care o emana.

— Îți dau un sac plin cu portocale, numai să mi-o dai!

Bărbatul a dat din cap.

— Îmi pare rău, am promis celui ce mi-a dat-o că nu o voi vinde.

Dornic de a mai întreba despre valoarea pietrei, omul şi-a continuat drumul, până a dat de un vânzător de cartofi. I-a pus aceeasi întrebare şi vânzătorul i-a propus un schimb:

— Uite, pot să-ți dau 100 de kilograme de cartofi, în schimbul acelei pietre!

Uimit de valoarea propusă de omul acela, bărbatul nostru a clătinat din cap, năruind speranțele unui cumpărător.

— Nu o pot vinde, a răspuns el.

Continuând călătoria cunoaşterii, a hotărât să intre şi într-un magazin cu bijuterii:

— Bună ziua, domnule! Aş avea o întrebare, a spus omul, căutându-se prin buzunare până găsi ceea ce căuta. Cât valorează această piatră?

— Hmm... pare un model inedit. Îți dau 100 de lire pe ea!

Bărbatul negă.

— Bine, dacă nu 100, 200!

Văzând că bărbatul nu schițează niciun gest, omul de după tejghea mări din nou prețul:

— 400 de lire... chiar 500 sunt dispus să dau pentru piatra aceasta. Ei, ce zici?

Bărbatul fu în sinea lui mulțumit că prețul pietrei creştea văzând cu ochii, totuşi, îi veni în minte că trebuia să întrebe de un expert în domeniu pentru a căpăta un răspuns mai clar.

— Nu pot să o vând, domnule.

Lăsându-se păgubaş, vânzătorul renunță la a mai propune prețuri convenabile.

Omul nostru se îndreptă în cele din urmă spre o clădire, unde găsi ceea ce căuta: un bijutier autorizat, care ar putea cunoaşte adevărata valoare a micii pietre deținute. Un sac cu portocale, 100 de kilograme de cartofi, 500 de lire – niciunul dintre acestea nu putea fi răspunsul mult căutat. Cu inima cât un purice, păşi pragul şi se prezentă în fața unui bătrânel, care cu siguranță îşi făcea meseria de ani buni.
 
Trecând cu uşurință peste politețuri, omul scotoci în buzunar, obişnuit deja cu acelaşi procedeu, şi când găsi piatra, dădu să o pună grăbit pe masă cu nonşalanță.

— Nu, nu, nu! exclamă omul în vârstă, oprindu-l brusc. Nu aşa!

Bătrânul scoase din birou o bucățică de material fin, luă piatra din mâna omului şi o aşeză cu grijă pe buretele special amenajat. Luă o lupă şi cu dibacitatea unui bijutier, analiză cu atenție fiecare colț al pietrei prețioase.

—Este extraordinar! exclamă după o clipă bătrânelul, entuziasmat. Această piatră este o raritate. Sunteți norocos!

Bărbatul nostru fu mulțumit de răspunsul plin de viață şi de strălucirea din ochii bijutierului. Dumnezeu chiar avea dreptate! Piatra era una dintre cele mai prețioase! El fu şi mai surprins, când bijutierul propuse şi el un preț, asemeni celor care îl precedaseră. Totuşi, prețul lui fu unul uluitor:

— Îți ofer 50 de mii de lire!

Bărbatul rămase fără cuvinte o clipă, cumpănind oferta atât de tentantă. Promisese că nu o va vinde şi avea de gând să se țină de acea promisiune făcută lui Dumnezeu.

— Nu pot să o dau, răspunse el. Am promis celui ce mi-a dat piatra că nu o voi vinde.

Bijutierul fu dezamăgit de răspuns. Privi spre diamant o ultimă clipă, înainte de a-i spune cu un glas hotărât celui ce călcase pragul magazinului:

— Vreau să-ți spun un secret. Această piatră valorează atât de mult, încât nimeni de pe pământ nu ar putea vreodată să o cumpere cu bani!

* * *

Oricine ai fi, nu uita că în fața lui Dumnezeu ai valoare! Nu te îndrepta spre tarabe ieftine din piață pentru a verifica scumpătatea a ceea ce deții! Oamenii de multe ori te vor dezamăgi şi în zadar îți vei pune încrederea în ei. Dumnezeu e singurul bijutier care ştie cât valorezi cu adevărat.

Unii oameni nu vor şti niciodată să aprecieze caracterul, frumusețea sau sufletul tău! Ar da puțin pe tine sau te-ar neglija, chiar aducând ofense supărătoare la adresa ta. Însă nu uita că Dumnezeu priveşte în adâncul sufletului tău, te vede, El te cunoaşte cu adevărat şi cunoaşte prea bine cât valorezi!
 
Ai un preț atât de mare, sufletul tău are o aşa mare valoare pentru El, încât nimeni nu ar putea vreodată să te înlocuiască...
Aparții lui Dumnezeu! El nu te va vinde cu niciun chip, niciunui cumpărător!

* * *

„Te chem pe nume: ești al Meu... De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că ești preţuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viaţa ta.”

Biblia, Isaia 43:1,4

Text: EllyEliza
Autor: necunoscut