Mâna Destinului.

14

Marina P.O.V.

— Poftim? Spun crezând că nu am auzit bine.

— Ce ai auzit! Tata o să îți ia lănțișorul! Spune și îmi face semn printr-o mișcare a capului spre living unde Sebastian și tatăl său discută.

— Uite, eu nu cred nici 1 % din ce zici tu. Nu îți mai irosi cuvintele pentru că o faci degeaba. Spun eu iar ea tace zâmbind, măcar a tăcut.

— Tată nu este treaba ta! Dacă eu o iubesc este treaba mea, mama mie mi-a lăsat acea bijuterie, nu ți-e. Eu decid cui trebuie să i-o las, nu tu, eu! EU! Asa ca te rog frumos să nu mai vi aici pentru nesuferita aia de Adella. Ești tatăl meu și te iubesc dar niciodată nu o să o consider parte din familie și nu o să o consider soră a mea. Îl aud pe Sebastian cum țipă în living, îngrijorată ies din bucătărie cu Adella pe urmele mele și de ce dau mă lasă oarecum surprinsă. Sebastian este foarte nervos, nu l-am mai văzut niciodată așa nervos, tatăl său este oarecum rănit, sau așa pare. Amândoi stau în picioare, față în față și Sebastian se abține cu greu să nu izbucnească mai rău decât a făcut-o.

— Sebastian, calmează-te! Te rog! Spun eu mergând lângă el, îmi așez mâna pe umărul lui în încercarea de al calma și spre surprinderea mea chiar reușesc. Acesta se mai relaxează, oftează și își trece o mână după talia mea, lucru care m-a surprins foarte tare și m-a făcut să tresar uimită de gestul său. 

— Tată nu vreau să mă cert cu tine, doar ai încredere în mine și totul va fi bine. Așa cum ne-am descurcat până acum așa ne vom descurca și de acum în colo. Îți mulțumesc că nu ai uitat că existăm dar nu vreau să te amesteci în viața mea personală. Spune Sebastian iar tatăl sau pare oarecum surprins, pentru ce este surprins nu îmi dau seama.

— Haide Adella! Spune tatăl său și pleacă iar Adella trântește ușa în urma ei nemulțumită.

— Ești bine? Întreb când Sebastian mă îmbrățișează de parcă de această îmbrățișare ar depinde toată viața lui. Nu pot zice că îmi displace îmbrățișarea asta doar sunt confuză, el se poarta așa frumos cu mine. Se vede că îi pasă, se vede ca ține la mine. Oare îi place de mine? Dar oare și mie începe să îmi placă de el sau doar nu sunt obișnuită cu atenția asta din partea unei figuri masculine care nu face parte din familie. Nu știu asta, dar știu că lui chiar îi place de mine, se vede asta și îmi dau seama de-abia acum când îmbrățișarea pare tot ce contează pentru el.

— Acum sunt bine, mulțumesc! Spune și mă trage pe canapea, se așează și mă trage în brațele lui îmbrățișând-mă încontinare.

Nu știu cât timp a trecut, dar cert este că am adormit în bratele lui, iar acum sunt trezita de niște șoapte. Nu dau nici un semn că sunt trează pentru că sunt foarte curioasă și vreau sa știu de ce se ascund de mine, ce îmi ascund sau dacă îmi ascund ceva.

— Și când ai de gând să îi zici că o iubești și că lănțișorul este de la tine? Aud vocea Bellei iar asta mă face să rămân uimită, mi-am dat seama că lui Sebastian îi place de mine dar nu știam că mă iubește, să iubești pe cineva nu este de parcă îl placi. Ai face orice atunci, sau cel puțin așa tot aud, eu nu am avut o relație să știu asta, sa știu cum se simte.

— Când ea o să mă placă măcar. Spune Sebastian, aud un oftat lung care sigur este din partea lui Sam.