În mintea unui psihopat vol. I

Subconștient

        Aceeași procedură, aceeași cameră. Doar că acum, lucrurile aveau să se complice puțin. Doar puțin, pentru că nu aveam de gând să forțez încă nota. Am așezat pe birou un pendul din lemn, puțin mai diferit ca formă, pe care l-am găsit într-un magazin de antichități acum câțiva ani. Adam fusese adus, ca de obicei, de cei doi paznici și s-a așezat în fotoliu.

       — Nu dorești să te așezi pe canapea? L-am întrebat, fără să țin cont de cei doi bărbați și dacă s-ar putea sau nu. Însă Adam răspunse senin:

       — Nu, e perfect aici. Chiar confortabil.

        Am dat o dată din cap și ei au terminat procedura, apoi au ieșit din încăpere.

       — Cum te simți astăzi? L-am întrebat, zâmbind ușor.

       — Bine, cred. Încep să mă obișnuiesc puțin cu statutul pe care îl am acum, așa că nu mai sunt atât de agitat. Șocul s-a atenuat, dar sentimentele mele negative au rămas pe poziții.

       — Este perfect normal să simți asta, am afirmat. Însă mă bucur că te împaci încet cu tot ceea ce ți se întâmplă. Gândurile și logica ta nu vor mai fi tulburate și vor deveni mai clare.

        Am mers încet spre birou, unde m-am întors cu spatele la Adam, deschizând dosarul pe care îl aveam pregătit, însă continuam să vorbesc, vocea fiindu-mi moale și păstrându-și un anumit ritm domol:

       — Este impresionant cum funcționează mintea umană. Când simți că totul devine calm și așezat, și mintea se eliberează. O stare de bine te cuprinde, lucrurile sunt exact așa cum ar trebui să fie, subconștientul se relaxează iar o căldură benefică te cuprinde.

        Am pus buretele degetului arătător pe vârful pendulului și am tras ușor de el, spre mine. Acesta a început să se clatine, scoțând mici sunete de fiecare dată când se înclina în stânga sau în dreapta. Click, clack, click, clack...

       — O poți vedea ca pe o eliberare. O liniște interioară care te face să te simți atât de ușor, atât de moale... Simți și tu asta, Adam? Aproape am șoptit, apoi m-am întors ușor spre el. Simți cum fiecare parte a corpului tău se relaxează și se înalță, în timp ce singurul lucru care te mai ține ancorat este vocea mea?

        Acesta avea ochii închiși, însă pleoapele încă îi mai tremurau ușor. Dădu aproape indescifrabil din cap în semn de afirmație.

      — Permite-ți să plutești. O meriți. Rămâi ușor ca un fulg, detașat de toți și de toate, vorbeam încet, în timp ce am tras cu mișcări line una dintre draperii, întunecând camera. Apoi m-am apropiat de el și mi-am așezat palma între gât și umăr, strângând ușor.

       — Sunt aici, sunt ancora ta. Ai încredere în mine, Adam, pentru că rămân cu tine în această călătorie.

        Încă un semn afirmativ din cap, apoi m-am dus și m-am așezat în fața lui pe canapea, pornind reportofonul.

       — Cum te simți?

       — Ciudat...

       — În ce sens?

       — Nu mă mai apasă nimic, spuse Adam cu o voce moale.

       — Ești liber acum. Liber să vorbești despre orice, nimic nu te poate atinge.

       — Îmi place asta.

       — Vreau să ne întoarcem puțin în trecut, ce spui?

        Adam nu răspunse, așa că am plusat: