În mintea unui psihopat vol. I

Crizanteme

        Am coborât din mașină și am rămas așa, cu portiera deschisă, privind peste gardul cândva negru. Poate că nu mai era timp să dau înapoi, dar nici curaj nu aveam. Condusul a durat aproximativ două ore și am făcut asta în liniște, fără să pornesc măcar radioul. Până la urmă mi-am băgat mâinile prin bretelele rucsacului și am înfășcat punga ușor transparentă, în carouri, închizând portiera și blocând mașina. Mă simțeam puțin ciudat în blugi, pulover pe gât și adidași Superstar, dar îmi era bine. Mă detașa cumva de acea Jessica pe care am hrănit-o aproape fără încetare, și din pielea căreia am cam uitat să ies. Inclusiv părul l-am lăsat din nou desfăcut și îmi plăcea să simt vântul prin el, să mi-l încurce.

        Totul era atât de schimbat și totuși, atât de familiar, încât am avut nevoie de un minut pentru a mă opri și a inspira adânc. Aleea rămase la fel, pietrele bătătorite avuseseră cândva un model în zig zag, care parcă se mai zărea uneori, dacă știai să privești atent. Știu asta pentru că acum mulți ani, le-am privit la rândul meu extrem de atentă, tot drumul până la mormânt. Pentru a mă ține ocupată de la durerea care pulsa, înnebunită să iasă afară, să zgârie și să nimicească totul în cale. Dar ce scenă aș fi făcut dacă i-aș fi permis! Cu siguranță ar fi spus cu toții că am înnebunit de durere și când aș fi ajuns acasă, mi-aș fi primit binemeritata bătaie, plus pedeapsă, pentru că l-am făcut de rușine.

        Pașii abia dacă mi se auzeau, dar nu era ca și cum aș fi deranjat pe cineva. Noi, oamenii, suntem atât de disperați după lucruri palpabile, încât comemorăm morții într-un loc în care ei, ca persoane, nu au fost niciodată. Le ridicăm statui și cruci sculptate, construim cavouri pe care nu le-au văzut, investim mai mulți bani după moartea lor decât atunci când erau vii. Spunem că totul este pentru a le păstra vie amintirea, însă adevărul este că toate acestea le facem pentru noi. Ei nu se află într-o piatră de mormânt și nicio cruce nu le va spune povestea. Noi, oamenii, avem nevoie de ceva care să ne facă să ne simțim mai bine, să acceptăm mai ușor puțin trecerea lor în neființă. Un loc unde să ne plângem dorul, să mai eliberăm o durere. Avem nevoie de o legătură între noi, și cel care a plecat, pentru că moartea este un teritoriu necunoscut, și tot ce e indescifrabil ne înspăimântă.

        Cugetam la toate acestea în timp ce îi căutam crucea simplă, din fier, pentru că dacă nu era ea, nu știa nimeni că acolo mai este îngropat cineva. Tata a decis că nu merită mai mult, eu și Tudor nu am mai avut curajul să ne întoarcem. Și după vreo cincisprezece minute de căutări, am văzut-o. Nu deslușeam scrisul, dar aspectul neîngrijit era încă un indiciu că e ceea ce caut. M-am apropiat aproape cu grijă, apoi am atins cu vârful degetelor scrisul pictat cu vopsea albă.

Ecaterina Irimia

        Nu am venit să o caut. De fapt, nici nu știu de ce am venit. Am scos din pungă crizantemele, un buchet generos, și cele câteva lumânări de culoarea untului. M-am așezat în genunchi și am început să rup cu mâinile goale iarba înaltă care acoperea mica moviliță de pământ, iar când am terminat, am băgat toată iarba în pungă. Una câte una, fiecărei flori în parte i-am îndepărtat tulpina, iar din coroanele acestora am modelat pe mormânt o cruce colorată. Lumânările le-am băgat în pământ în jurul florilor și le-am aprins pe rând, apoi m-am așezat turcește, privind ce a ieșit.

       — Ești mândră de mine acum? Am șoptit, zâmbind ușor. Știu că tu făceai asta când mergeam la bunici. Dar ție îți ieșea mai bine.

        Mi-am muscat buza de jos.

       — Ție totul îți ieșea mai bine.

        Mă apăsa ceva în piept și am inspirat adânc, înainte să vorbesc iar:

       — Mai știi ce ne tot spuneai tu, în zilele în care foloseai fond de ten și pudră? Cu mintea și inima unui om să nu te joci niciodată. Uite că am ajuns medic psihiatru. Oricum îmi spuneai mereu că sunt prea serioasă, nu cred că mi s-ar fi potrivit ceva mai bine. Tudi e doctor de inimi, la capitolul ăla mă întrece cu brio. Dar, uneori simt că o iau razna mai rău decât pacienții mei.

        Mi-am lăsat capul într-o parte, privind una dintre flăcări. Și fără să fac ceva în legătură cu asta, amintirile au început să curgă. Vedeam cu ochii minții cum mă pupa pe frunte oricând plecam undeva, cum îmi împletea părul după baie și cum îmi zâmbea de "bun venit" atunci când ajungeam acasă. Nu am văzut-o râzând decât foarte rar, însă zâmbetul ei îmi era liniște în mijlocul celei mai cumplite furtuni. Aproape că simțeam căldura îmbrățișărilor ei, dragostea cu care ne învăluia în disperarea de a ne simți iubiți de către ea cât pentru amândoi, ca nu cumva să ne lipsească vreun strop de afecțiune, grija pe care ne-o purta prin vorbe puține, dar fapte multe. Aproape erau palpabile.

       — Mi-aș dori să fii aici, acum, măcar câteva clipe. Mi-e groaznic de dor de tine, mamă.

        Lacrimile mi-au inundat ochii și bărbia mi-a căzut în piept. Nu era deloc corect faptul că ea era aici de atâția ani, iar el trăise mult și bine. Și degeaba. Viața nu e corectă, e o lecție pe care mulți dintre noi o învățăm de mici, dar nimeni nu ne explică cum să facem față acestei nedreptăți. Cum să trăim cu ea.

       — Știi ce, poate îți e mai bine acolo, am spus într-un final, ștergându-mi uneori câte o lacrimă de pe obraji sau de pe linia maxilarului. Poate ți-ai găsit liniștea, pentru că nu știu dacă ai fi avut vreodată curajul să îl părăsești.

        Contrar sentimentelor pe care le-am avut când am ajuns aici, acum mă simțeam chiar bine. Simțeam un calm aparte și mai ales, că am făcut ceea ce trebuie. Mereu am crezut că va fi prea dureros pentru mine să mă întorc aici, că nu voi face față. Însă uneori, să fugi de ceea ce te temi nu este cheia problemei. Uneori, ai nevoie să apari în fața ei și să o înfrunți. Să o iei tu prin surprindere. Și, uneori, rezultatul te va surprinde pe tine.

        M-am ridicat și mi-am luat rămas bun, cu promisiunea că mă voi întoarce. Și știam că am să o fac, acum nu mai aveam motive să îmi fie frică.