În mintea unui psihopat vol. I

Luca

        Zbură deasupra tabloului, se lovi de două ori de tavan și mă întrebam dacă nu o doare, pentru că își continuă zborul nestingherită. Plană ușor în aer, ca mai apoi să se așeze pe umărul ei. Naftalina și moliile merg mână în mână, mă gândeam, pentru doamna din fața mea părea să își fi făcut din boabele lăptoase un soi de parfum, pe care îl răspândise în întreg cabinetul.

        Oare ar fi prea evident dacă aș merge să deschid geamul?

       — Domnișoară? Să știți că dacă trece ora, eu nu mai plătesc pentru încă o ședință!

       — E în regulă, mi-am îndreptat atenția asupra ei. Nu vă taxez dacă depășim programul stabilit.

        Pare că se mai relaxase puțin după asigurarea mea, dar o vedeam tot nemulțumită. Mi-am îndreptat poziția în scaun și am continuat:

       — Deci, doamna psiholog Mia v-a trimis la mine, după o perioadă de terapie. V-a spus și de ce?

       — Ceva legat de ajutorul de specialitate. A spus că nu e de competența dânsei să îmi ofere rețetă și nici nu poate face mai mult de atât. Dacă știam că nu e capabilă, nu stricam atâția bani. Și așa nu a fost alegerea mea, dacă nu insista fiul meu să vin, eram acasă acum! își încheie pledoaria, iritată.

       — Să înțeleg că faceți terapie la insistențele fiului?

       — Da, fac! Se rățoi ea. Pentru că în loc să o trimită pe fufa aia înapoi de unde a luat-o, mă trimite pe mine pe la doctori!

       — Deci, nora e problema? Am încercat să înțeleg.

        Mi-am luat o palmă imaginară peste ceafă pentru că am îndrăznit să folosesc acest apelativ, din privire mi-am dat seama, apoi bătrâna vorbi iar, scuturând din cap, în timp ce părul scurt și făcut permanent stătea impresionant de neclintit:

       — Draga mea, hai să îți spun ceva, ce i-am spus și fostei incompetente! Eu nu am absolut nicio problemă cu viața fiului meu, atât timp cât nu mă face de rușine! De fiecare dată când merg la ei în apartament, praful este peste tot! Și ea știe că sunt alergică la toate alea din aer, știe! Intenționat nu șterge praful! Trebuie să mă pun eu, femeie bătrână, să îi fac ordine și să îi pun lucrurile la loc, nu are rușine! Nici mâncare nu îi face la săracul băiat, îl sun să vină la mine că îi gătesc eu, numai să știu că nu moare de foame!

        Am clipit de două ori, simțind cum îmi mor neuronii, rând pe rând. Pur și simplu o priveam și eram conștientă cum creierul meu își lua lovitura de grație.

       — V-ați gândit că, cel mai probabil, cei doi au o viață a lor, stabilită de comun acord, care poate să nu coreleze cu principiile dumneavoastră? Am întrebat.

       — Fiul meu trebuie să facă cum îi spun eu, că eu l-am crescut! Să ducă mai departe educația pe care i-am oferit-o! Nu să se lase manipulat de orice târfuliță își deschide picioarele în fața lui!

        Mi-am masat ochii cu degetul mare și arătător de la mâna dreaptă. Acum înțeleg apelul Miei, îmi spusese să îi dau "babei", exact aceasta a fost exprimarea sa, niște calmante sau orice altceva cred de cuviință, fiindcă nu funcționează nimic din ceea ce discută cu ea la orele de terapie. Pentru că baba, aici de față, nici măcar nu aplică ce se discută. Sau nu e curioasă de o altă părere.

        Într-o zi obișnuită, aș fi încercat să o fac să realizeze anumite lucruri. I-aș fi prescris niște calmante, poate i-aș fi schimbat psihologul.