În mintea unui psihopat vol. I

Începutul

       — Ai emoții?

       — Enorme.

        Își freca palmele de picioare, de parcă ar fi vrut să își șteargă cu mare sârg o mizerie invizibilă de pe ele.

       — Crezi că Maia va fi acolo?

        Mă privi o clipă nemișcat, apoi își lăsă privirea în jos și oftă greu. Își mișcă capul dintr-o parte în alta, de parcă ar nega ceva, dar răspunsul lui era nesigur.

       — Nu știu dacă vreau să fie. Aș vrea să o văd de partea mea, dar nu aș suporta să știu că aude toate lucrurile groaznice pe care, indiferent cine mi-a condus mintea, tot eu le-am făcut.

       — Este normal uneori să îți dorești două lucruri distincte în același timp, am afirmat. Însă indiferent de cum vor decurge lucrurile, trebuie să stai drept și să lupți pentru cauza ta. Nu lua asupra ta vinovăția lui, pentru că vei plăti scump pentru niște fapte pe care nu le-ai făcut. Elias a fost oprit și trebuie să găsim o modalitate de a-l controla.

       — Ai spus că este personalitatea dominantă, cum naiba vom face asta?

       — Dominantă, nu de bază. Elias a apărut în urma unor nevoi. Dacă lucrăm intens să rezolvăm acele nevoi, nu vei mai avea nevoie de Elias. Îl vom putea adormi, măcar pentru perioade mai lungi de timp.

       — Nu poți de tot? Flutură o mână, dezgustat.

       — Mă tem că nu. Ai anumite traume extrem de adânc înrădăcinate, și atunci de fiecare dată când te vei simți în pericol cu adevărat sau când cineva, ipotetic vorbind, va încerca să îți facă un mare rău, subconștientul tău îl va trezi pe Elias. E un mecanism de apărare cu care trebuie să lucrăm.

        Își trecu palmele peste față, apoi mă privi încruntat.

       — Cum reușești să rămâi normală printre atâția oameni ca mine?

       — Cine a spus că sunt? Am glumit, însă aveam o notă de asprime în voce aproape insesizabilă.

       — Te-aș întreba dacă ești ok, dar bănuiesc că nu vei intra în detalii, zâmbi amar.

        Adam era sincer, vedeam asta, și poate în alte circumstanțe ne-am fi înțeles bine. Și poate că m-aș fi confesat, dacă nu ar fi fost relația pacient-psihiatru, deoarece chiar avea o inteligență aparte și mult bun simț.

       — Elias este foarte imprevizibil. Nu știu niciodată cât de ascuns e și cât de multe aude, i-am zâmbit înapoi. Dar să știi că ești un om bun, Adam. Cu ideea asta să mergi mâine la tribunal. Și promit să fiu acolo de fiecare dată.

        Vorbele mele l-au încurajat într-un fel, pentru că fusese mult mai relaxat când a plecat decât când am ajuns eu la ședință. Îmi construisem un întreg dosar, o întreagă schiță, culesesem informații și apelasem la surse pe care, până la acest caz, aproape uitasem că le am. Cazul meu, din punct de vedere psihiatric, era solid. Mai aveam nevoie să vorbesc încă o dată cu Milo, înainte de ziua cea mare. Dar cum naiba să fac asta cu calm, după ce am aflat că ne dăduse în gât jurnaliștilor?

***

        Am parcat mașina lângă un copac din care cădeau ușor, la fiecare pală de vânt, câte o frunză galben-maronie, uscată. Încă era cald afară pe timpul zilei, însă toamna ne dădea semne subtile. Aveam un mare nod în stomac, pentru că dădusem deja un ocol judecătoriei și imaginea m-a șocat. Niciodată nu mai văzusem atâtea camere, reporteri și dube ale canalelor de știri la un loc. Am sunat pe cineva din interior și l-am rugat să mă deschidă pentru a parca în curtea privată din spate, mi se ridica părul pe mine doar imaginându-mi cât de greu aș trece printre toți acei oameni, însetați de senzațional și de orice știre nouă. Am avut noroc și am așteptat la poartă, în timp ce un gardian a apărut și m-a deschis, în timp ce mi se făceau sute de poze prin geamurile mașinii. Câteva frunze galbene au scrâșnit sub tălpile mele când am coborât și mi-am luat geanta tip poștaș de pe scaunul pasagerului. Starea de nervozitate mi s-a accentuat când l-am văzut pe Milo în fața intrării din spate, trăgând des și cu sete dintr-o țigară. Inspirând adânc, am mers spre el și am urcat cele câteva trepte până la ușă. Mă privea încruntat, pe sub sprâncene.