În mintea unui psihopat vol. I

Întâlnire

        Mă simțeam obosită psihic, pentru că fizic știam cât pot să duc și încă nu îmi atinsesem limita. Însă cazul lui Adam, ceea ce trezea în mine și revederea cu Tudor mi-au încărcat bagajul emoțional. Astăzi era Duminică și dormisem până la zece și jumătate. Un somn binemeritat, urmat de un duș în care mai mult am stat cu ochii închiși sub apa fierbinte, și de o cafea spumoasă. Aveam de gând să mă simt astăzi ca în reclamele la saltele cu spumă de memorie, adică o leneșă, și să ignor total cei câțiva jurnaliști care s-au poziționat cu dubele în fața casei mele. Hera se urcă pe marginea geamului și privi nemulțumită afară, atrasă de zgomote, dar nici ea nu găsi nimic interesant.

        Am mai moțăit puțin pe canapea, cu o farfurie lângă mine pe care au rămas câteva firimituri de la un croissant și o jumătate de banană, dar am răsturnat-o și am înjurat în barbă când telefonul îmi sună de undeva de la picioare.

       — Irimia, am răspuns instant fără să mă uit la numele apelantului.

       — De ce țipi la mine? Mă luă peste picior vocea de la capătul firului.

       — Nu țip, mi-am dat părul ciufulit după ureche. M-ai luat prin surprindere.

       — Ce? De ce? Puse întrebările una după cealaltă, neașteptând un răspuns și părea că e la volan. Stai, nu-mi spune că tu încă dormi la ora asta!

       — Bineînțeles că dorm, m-am răstit. În timpul săptămânii fac pe bufnița!

       — Gata, am înțeles, mofturoaso! Râse. Am sunat în legătură cu întâlnirea pe care mi-o datorezi.

       — Ți-o datorez? Am pufnit. De când?

       — De când am fost băiat cuminte și nu te-am mai deranjat. Am vorbit cu Adam, știu cât ai lucrat cu el în ultima perioadă și m-am gândit că eu sunt ultimul lucru care îți mai lipsesc.

       — Serios că te-ai gândit tu la toate astea? Am spus zâmbind, pe un ton dulce.

       — Normal! Se umflă Milo în pene.

       — Păcat că te cunosc. Nu faci nimic fără să nu vrei și ceva la schimb. Deci, care e șmecheria?

       — Ești paranoică, mă avertiză. Ăsta e primul semn că trebuie să ieși din casă. Și îți promit, nu am intenții ascunse, mă gândesc de ceva timp la întâlnirea aia și astăzi mi s-a părut potrivit să te sun.

        Tonul lui părea serios, așa că m-am gândit puțin la propunerea pe care mi-a făcut-o și am oftat.

       — Bine, sunt de acord. Dar mă duci undeva să mănânc niște mâncare gătită, m-am saturat de fast-food.

       — S-a făcut! Intru la spălătorie, îmi trimiți tu mesaj cu detaliile?

       — Da. Clătește-ți gura cu săpun!

       — Nenoro...

        Dar am închis înainte să mai poată spune ceva, râzând pe seama lui.

        O întâlnire. O întâlnire pe bune, adică? M-a cuprins panica doar acum, după ce am realizat ce am făcut. Și în loc să îi dau domnului avocat mesaj cu adresa mea, i-am spus că o lăsăm pe altădată pentru că am treabă. M-am pus să strâng de pe jos și am dus farfuria în bucătărie. Hera mă urmă, întinzându-se leneșă, și am scos un plic cu mâncare din frigider. Preferatul ei era cel cu somon. După ce i-am pus conținutul gelatinos în bol am fost atât de tentată să mai arunc un ochi peste toate notițele, încât am pus mâna pe geanta tip poștaș unde aveam toate lucrurile esențiale. Dar mi-am promis că astăzi va fi o zi liniștită, o zi de odihnă binemeritată. Sunetul subtil al unui mesaj mă readuse la canapea și am înghițit în sec când am citit: