În mintea unui psihopat vol. I

Subestimare

        Aveam o senzație neplăcută de déjà-vu când am trecut iarăși prin mulțimea strânsă în fața tribunalului, camere și blițuri, urlete și forfotă. Am parcat tot în spate și m-am apropiat de scări cu picioarele moi și stomacul ghem. Tremuram ușor din tot corpul, niciodată nu mai avusesem asemenea emoții pentru un pacient. Bineînțeles că și complexitatea cazului era un factor declanșator puternic al emoțiilor mele. Ușa din spate era întredeschisă și mă așteptam ca Milo să fie acolo, însă nu era nimeni pe hol. Toată lumea aștepta în fața sălii de judecată, pentru că ușa încă nu se deschisese și tensiunea plutea în aer, fiind o zi de o importanță extremă. Cu toții eram conștienți că vor exista consecințe indiferent de verdict, trăiam o perioadă în care câteva persoane publice importante au ieșit în față pentru a sublinia importanța sănătății mintale. Cu toții știau în linii mari despre ce e vorba, însă nu erau mulți cei care aveau curajul să vorbească deschis despre ceea ce trăiesc, ei sau apropiații lor. În rândul tinerilor mai apăreau filmulețe pline de energie și avânt, însă majoritatea celor care s-au implicat în dezvoltarea subiectului au devenit practic hipersensibili la abolsolut orice remarcă, confundând libera exprimare cu gândirea toxică, iar astfel o grămadă de informații false sau modificate au început să circule pe internet, preponderent pe rețelele de socializare, cu repeziciune. Dar era un nou pas pentru sănătatea mintală și emoțională. Ideea era că unii au făcut o mică evoluție spre dezvoltarea acestui subiect, în timp ce alții rămăseseră la fel de radicali precum părinții sau bunicii lor, ducând mai departe doctrina: "Cel ce a greșit, trebuie să plătească!" indiferent de circumstanțe sau împrejurări. Acest caz va putea, fără doar și poate, să împartă țara în două tabere, oricare ar fi deznodământul.

        Gândeam toate astea, în timp ce stăteam rezemată cu spatele de perete și mai salutam din când în când câte o persoană pe care o cunoșteam și era în trecere, sau doar aștepta procesul, la fel ca mine. Rochia din tricot, mulată pe corp și cu mâneci lungi, simțeam pur și simplu că mă strange brusc. Așteptarea devenea tot mai grea, aerul tot mai irespirabil. Domnul avocat era cu spatele când eu am ajuns, vorbea aprins cu un alt bărbat pe care nu îl văzusem să aibă legătură cu acest caz. Mă simțeam ușurată că nu eram nevoită să dau ochii cu el, mai ales după revelația din biroul lui Nati, dar totodată mă simțeam extrem de lașă și îmi era rușine de mine. Mereu mă considerasem o femeie puternică, iar acum, un bărbat mi-a pus capac în felul acesta. Și nu, discuția nu a durat la nesfârșit, după cum speram în sinea mea. Sau măcar până când cineva venea să deschidă blestemata asta de ușă. A încheiat și s-a întors spre aparatul de cafea, dar privirea i-a căzut pe mine. L-am văzut cu coada ochiului cum ezită, privindu-mă în continuare, apoi se apropie cu mâinile în șolduri.

       — Arăți de parcă ai avea nevoie de ceva tare.

       — Bună și ție, am ridicat sprâncenele într-un gest scurt și rapid. Ai ceva de băut la tine?

       — Cine a zis că mă refeream la alcool? Rânji el și am râs, dând din cap cu amărăciune. Lăsând gluma la o parte, continuă cu un ton mult mai serios, cum te simți?

       — Sunt praf, am recunoscut. Presiunea este enormă.

       — Știu, își trecu o mână prin păr, oftând.

       — Tu?

       — Nu am dormit deloc azi-noapte, pufni. Nici nu mai știu câte țigări am fumat.

        Se rezemă și el cu spatele de perete, lângă mine.

       — Vreau să știi că indiferent de verdict, sunt mândru de tine. Ești un psihiatru extraordinar.