În mintea unui psihopat vol. I

Trădare

       — Jessie? Mă auzi?

        Încercam să îmi deschid ochii și să mă ridic în fund în același timp. Nu era o mișcare prea isteață, pentru că tot ce reușeam să fac era să mă rostogolesc într-o parte, încercând cu greu să mă eliberez din plapuma înfășurată în jurul meu.

       — Sigur, spune, am încercat să par perfect stăpână pe situație pentru că am reușit să scot și al doilea picior și acum mă împiedicam spre bucătărie.

       — Uite, oftă, făcând o mică pauză, știu că nu am rămas cei mai buni prieteni, mai ales în ultimii ani, iar modul în care ne-am revăzut acum nu a fost tocmai potrivit dar... aș vrea să te invit la nunta mea. A noastră.

        Am înțepenit, ridicând din sprâncene:

       — Te însori?

       — Da, fac pasul cel mare, îmi aruncă o tentă de glumă.

       — Mă simt flatată că te-ai gândit și la mine, chiar sunt, doar că...

       — Uite, știu că sunt șanse mari să refuzi. Adevărul e că amândurora ne-a fost foarte greu și eu am fost o perioadă nedrept cu tine. Dar aș vrea să repar unele lucruri, iar la nunta mea nu am decât prieteni. Tot ce a mai rămas din familia mea ești tu, Jessica. Și chiar îmi doresc mult să... te știu acolo.

        Am inspirat adânc, era prea devreme pentru conversația asta.

       — Până când trebuie să îți dau un răspuns?

       — În treisprezece martie are loc nunta. E și ziua în care ne-am întâlnit. Dacă mă anunți maxim până la începutul lunii este perfect, dar eu totuși sper din suflet să vii.

        Am oftat fără să mă audă.

       — Promit că am să mă gândesc la asta.

        Nu știam cum să definesc starea pe care o aveam acum. Pentru că erau sentimente vechi, amestecate cu altele proaspăt formate, iar faptul că Tudor voia să reia legătura cu mine mă flata și mă speria în aceeași măsură.

        Mă gândeam ce naiba să fac astăzi cu viața mea. Un gând a fost să îi scriu lui Milo, dar noi încă eram certați, pentru că după fiecare zid sărit de el, eu mai ridicam altele două. Și nu era corect din partea mea, era frustrant din partea lui, complet neproductiv pentru amândoi. Așteptam cu sufletul la gură un verdict în cazul lui Adam, președintele avea să parcurgă toate informațiile prezentate și să ne cheme pentru a ne anunța verdictul. Îmi era groază de ceea ce voi auzi, o stare de anxietate mă cuprindea doar la ideea că poate, mai târziu, voi realiza că aș fi putut face mai mult. Poate aș fi putut găsi și alte metode, care acum mi-au scăpat. Poate nu a fost suficient.

        Am închis ochii, lăsându-mă în fund, pe jos, lângă perete, înconjurându-mi genunchii cu brațele. Aveam un atac de panică și încercam să îl gestionez, dar mintea mea intrase în modul stand-by și îmi era greu să mai gândesc coerent. Mă detașam de realitate, respiram greu, aveam urechile înfundate și îmi auzeam propria inimă bubuind în piept. Faptul că m-am așezat nu era întâmplător, mă ajuta să simt podeaua sub mine, să știu că sunt încă aici, să mă ancorez de o senzație familiară. Apoi am început să îmi număr respirațiile, bătând ușor cu degetul arătător în podea, ținând astfel ritmul și încercând să îl încetinesc, bătând tot mai lent. Când respirația mi-a revenit cât de cât la normal, am așezat ambele palme pe podea, de-a stânga și de-a dreapta mea, mi-am lăsat capul pe spate și am închis ochii.

        Ești aici. Exiști, trăiești, respiri. Revino-ți. Ești aici.

        În general, durau între zece, cincisprezece minute, și mă sleiau de puteri. Dar clar nu mai aveam de gând să stau în casă și să las stările care m-au cuprins să predomine întreaga zi, așa că m-am îmbrăcat cu o rochie din tricot, gri, cu mânecă lungă, părul l-am lăsat desfăcut, lucru pe care îl fac destul de rar, și am condus până la Starbucks. Cele două cafele grande cu sirop de caramel și frișcă stăteau mândre în suport, si m-am trezit zâmbind în timp ce îmi imaginam... sau aminteam, reacția lui Nati. Odată intrată în clădire, am salutat câțiva foști colegi, apoi m-am îndreptat țintă spre cabinetul ei. După câteva bătăi rapide și scurte am tot intrat, bănuind că la ora asta de amiază târzie nu mai are pacienți.

       — Sper că nu ai de gând să refuzi...

        Glasul mi s-a stins în timp ce ușa se dădu de perete și imaginea din fața mea era pe cât de clară, pe atât de confuză. Nati stătea la locul ei, la birou, însă de partea cealaltă se afla Milo.

       — Caramelul, am înghițit în sec, privindu-i.

        Ambii s-au ridicat, însă niciunul nu spuse nimic.

       — Îmi spune și mie cineva ce naiba se întâmplă?

       — Jess..., începu Milo, dar am dat din cap.

       — Nu tu.

        Acesta își dădu ochii peste cap, își puse mâinile în șold și merse lângă unul dintre geamurile din stânga mea. Mi-am mutat privirea spre Nati.

       — Ascult.

       — Nu suntem împreună, vorbi ea cu grijă.

       — Nici nu mă gândesc la asta, Nati! Ești singurul om în care am încredere, ce naiba? Dar vreau să știu ce caută el aici!

       — Am venit pentru tine! Se întoarse Milo și se răsti spre mine.

       — Poftim?

       — Ești un om... complex. Dificil, pe alocuri, spuse blonda cu grijă. Iar Milo încearcă să fie cu tine, dar uneori nu știe cum. A aflat de faptul că ți-am fost psiholog mulți ani și de prietenia dintre noi. Așa că a venit să îmi ceară... sfaturi.

        Îi priveam uimită când pe unul, când pe celălalt, și simțeam cum un val de furie se apropie amenințător, alimentat și de nevoia acută de a păstra trecutul intact, iar sentimentele și emoțiile bine ascunse și îngropate.

       — Cine ți-a dat ție dreptul să îmi sapi trecutul? Am făcut câțiva pași spre Milo, privindu-l înfuriată.

       — M-ar durea în cur de trecutul tău, dacă nu te-ar sustrage atât de mult din prezent! Ridică tonul la mine, apropiindu-se și el. Nu vreau să îți calc intimitatea, vreau să te înțeleg mai bine!

       — Ai auzit vreodată de comunicare?

       — Ah, da! Chestia aia pe care TU nu o faci?

       — Iar asta e o idee mai bună? Aproape am strigat, arătând cu mâna spre orice ar fi fost în încăpere.

       — Da, chiar da! Pentru că am ajuns să țin la tine și să îmi pese de tine, dar tu preferi să te pierzi de fiecare dată în mințile altora, decât să o analizezi pe a ta! Știu că simți ceva pentru mine, Jess, nu poți nega asta!

       — Oh, serios? Am apăsat furioasă cuvintele. Privește-mă!

        M-am întors și am pornit spre ușă, hotărâtă să pun punct atunci și acolo la orice mama mă-sii a fost între noi! Dar bineînțeles că nemernicul mă prinse din urmă și, totodată, de încheietură, întorcându-mă spre el.

       — Iar fugi? Spumegă.

       — Vrei să facem o ședință în trei? Am pufnit. Nu ai absolut niciun drept să faci asta, Milo! Acum înțeleg de ce aveai mereu vorbele la tine!

       — Este a doua oară când vin aici! Știi foarte bine că se aplică confidențialitatea, cu atât mai mult că sunteți prietene! Voiam doar..., își trecu o mână prin păr, oftă greu, apoi reluă: voiam doar să te înțeleg mai bine.

       — Ei bine, cred că voi rămâne un mister pentru tine, domnule avocat.

        Bărbatul mă strânse puțin mai tare de încheietură.

       — Jessica, nu face asta.

        Privirea îi era încărcată de ceva ce eu, personal, nu am mai văzut la niciun bărbat înainte. Ceva mă sfâșia în piept, nu puteam să neg asta, dar țineam cu dinții ca nimeni să nu-mi deschidă sertarele minții decât dacă îi dau eu voie. Și Milo tocmai a întrecut o limită interzisă.

        I-am pus cafelele în brațe, am dat din cap tristă spre Nati și am ieșit din clădire, simțindu-mă de o mie de ori mai singură decât când am venit.