În mintea unui psihopat vol. I

Cafea

        Beam o cafea cu lapte pe terasa unei mici cafenele, vis a vis de biroul pe care mi-l deschisesem după ce am terminat facultatea, dar unde nu am profesat nici măcar o zi, pentru că cei de la Laboratorul de expertiză psihiatrică aveau un post liber, pentru care am aplicat eu și încă cinci psihiatri. Am luat postul și acolo am rămas.

        Aici mă simțeam în largul meu. Niciodată nu era plin, deci era un mister pentru mine cum încă nu au dat faliment, dar era accesibil ca loc și cafeaua era bună. Plus că puteam să studiez dosare fără să fiu privită ca o maniacă. Și asta făceam acum, priveam... din nou, pozele cu victimele făcute de a doua identitate a lui Adam. Lucrase atât de meticulos, aproape obsesiv, încât nu îmi transmitea absolut nimic despre bărbatul cu care eu vorbisem. Poate că asta era treaba celeilalte identități. Mi-am lăsat capul într-o mână și privirea să alunece pe primul lucru văzut. O fetiță de vreo patru ani stătea pe bancă, la câțiva metri depărtare, și mânca o înghețată pe băț cu o poftă imensă, specifică copiilor. Era de ciocolată, îmi place ciocolata. Se murdărise toată pe lângă gură, pe bărbie și pe rochița roz cu albinuțe. Însă mama ei doar o privea amuzată, o întrebă ceva la un moment dat și apoi își căută șervețelele în geantă pentru a o curăța. Între timp, cea mică încerca să își lingă buzele cât mai viguros, pentru a nu lăsa nicio picătură de înghețată irosită. Era un copil fericit că mâncase o înghețată și nu am văzut urmă de supărare sau furie în expresiile mamei. Deși știu răspunsul, tot m-am întrebat "de ce?". Eu avusesem primul atac de panică la cât? Cinci ani?

       — Măi, măi! Uite cine e aici! Își lipi palmele grele pe masă, în fața mea, făcându-mă să tresar. Domnișoara psiholog! V-am speriat cumva? Întrebă el și mă privi ridicând sarcastic o sprânceană, prefăcându-se inocent.

       — Nicidecum, domnule avocat, am zâmbit amar, închizând bine porțile trecutului. M-au furat gândurile.

       — Nu știți cum să ieșiți din rahatul în care v-ați băgat?

        Pe șleau spus, îmi venea să-i fut una. Atitudinea arogantă, modul impunător în care stătea în fața mea îi oferea falsa senzație că domină situația și privirea de un albastru ciudat avea mai mult mișto în ea decât eu chef să vorbesc. Însă purta o pereche de pantaloni de trening până la genunchi și un maieu larg, iar picături de transpirație îi curgeau din păr pe tâmple și peste piept. Era un bărbat solid și înfipt, care se pare că ieșise la alergat.

       — Suntem în aceeași mizerie, țin să vă reamintesc, am zâmbit ușor.

       — Te-am văzut la știri, rânji.

       — Gata cu politețea? Mi-am îngustat ochii. Adevărul e că ți-ai doborât recordul.

        Milo întinse mâna după cana neagră și luă o gură de cafea, apoi arătă spre locul din fața mea:

       — Se poate?

       — Serios? Am ridicat din sprâncene, privind cu subînțeles cana care încă era în mâna lui.

       — Da, chiar sunt obosit, vorbi sarcastic și se așeză înainte să mai pot spune ceva. Uite ce e, miza e mare. Nu am încredere în tine și din câte observ, nici tu în mine, ceea ce e perfect. Trebuie să avem ochi și în ceafă, dacă ne-am băgat în asta.

       — Ce vrei să spui?

       — Nu vorbesc până nu îmi spui și tu ce ai.

        Ne-am privit urât în ochi câteva clipe, apoi am spus:

       — Fiul judecătorului Mihail îl va ajuta pe procuror să îl înfunde pe Adam.

        Râse, lăsându-se pe spate și își linse buza de sus.

       — Interesant, pentru că eu am auzit că va fi procesul lui.

        La naiba! Deja s-au pus cărțile pe masă, iar noi nici măcar strategia de apărare nu o aveam pusă la punct.

       — Dacă, printr-o minune, reușim să îl scăpăm de gratii... Vor fi mulți oameni nemulțumiți pe urmele noastre.

        Am ridicat ușor din sprâncene, lăsând informația să se așeze, apoi am inspirat adânc.

       — Mi se pare corect, am lăsat aerul să iasă și el ridica din umeri, privindu-mă.

       — Ce aveți până acum?

       — Aveți? Râse iar, și avea un râs gros, masculin. Sunt doar eu, singur împotriva lumio, ridică ambele mâini, pentru a evidenția asta.

        Am clipit de câteva ori, apoi m-am ridicat și am început să îmi strâng lucrurile.

       — Ce faci? Îi pieri zâmbetul și se aplecă în față pentru a mă privi mai bine, pentru că eram în picioare, băgând totul înapoi în geantă.

       — Nu, tu ce faci? Ești nebun? Mi-am pus palmele în șold. La un asemenea caz, tu nu ai o apărare solidă?

       — Nu înțelegi, dădu Milo din cap. Tocmai, e un caz sensibil, nu am nevoie de o armată în jurul meu care s-ar lăsa cumpărată încă de la prima înfățișare!

       — Dar nu poți să te prezinți singur acolo! Am gesticulat, nervoasă.

       — De ce nu? Nu se vor aștepta la asta, îmi trase cu ochiul, zâmbind. Ai încredere în mine, glumi, și mi-am dat ochii peste cap.

       — Nu te cunosc, domnule avocat, dar am căutat câteva informații despre tine. Ești un nonconformist. Sper că de data aceasta știi exact ceea ce faci, altfel ne tragi pe toți după tine!

       — Ah, au revenit politețile, își țuguie buzele, lăsându-se pe spate iar, morocănos.

       — Vă mai servesc cu ceva? Băiatul subțirel care se ocupa de cafenea apăru lângă noi, de unde nu știu, pentru că eu nu l-am observat.

       — Sigur, mai adu-ne două cafele, spuse Milo.

       — Nu e nevoie, m-am împotrivit repede. Domnul deja a băut-o pe a mea, deci sunt bine, mulțumesc.

       — Nu pleci nicăieri, mă privi cumva enervat. Mai bea o cafea cu mine.

      — Știi ce? Dă-i lui două. Una pentru gura lui aia mare și încă una pentru prietenul imaginar, să nu se simtă singur, m-am răstit și bietul băiat ne privi cu ochi mari, pe rând.

       — Știu ce fac, Jessica! Îmi pronunță apăsat numele.

       — Vom fi nevoiți să lucrăm împreună și fac asta doar pentru Adam. Cumva, bărbatul ăla a reușit să mă facă să mă îndoiesc de vinovăția lui. Ori chiar este nevinovat, ori își joacă partea foarte bine și așteaptă cuminte ca și noi să facem la fel. Dar asta nu înseamnă că trebuie să te tolerez pe tine. Dacă mai vi cu idei la fel de nebunești, te rog, fă-mi o favoare și anunță-mă înainte!

        Mi-am luat lucrurile și i-am întors spatele, traversând strada și intrând în biroul meu. M-am aruncat pe scaun și am stat cu ochii închiși, încercând să mă relaxez și să mă detașez de toate pentru câteva minute. Dar cineva bătu în geam și când m-am uitat, l-am văzut pe Milo care se chinuia să privească înăuntru, lipit de geam. Îmi trase un zâmbet larg și își flutură degetele în semn de salut, apoi plecă în drumul său.

        Era nebun, fără doar și poate.