În mintea unui psihopat vol. I

Fotografia

       — Îl chem în boxa martorilor pe Adam Bran, spuse Milo tare și răspicat.

        Chiar dacă știam că acest moment este inevitabil, un fior mi-a făcut toată pielea de găină. Aveam mâinile extrem de reci și transpirate, iar acum îl priveam pe bărbatul brunet cum se ridică, ezită o secundă, apoi merge acolo unde alții înaintea lui l-au blamat, compătimit, judecat sau diagnosticat.

       — Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.

        Milo se apropie încet, cu brațele încrucișate, privindu-l îngândurat.

       — Am auzit multe mărturii despre tine, Adam. Cred că ar fi cazul să ne spui și tu cine ești.

       — Mi-am dorit de mic să intru în slujba legii, de aici și meseria pe care o am. Ador ceea ce fac... ce făceam, se corectă fără tragere de inimă. Sunt destul de ambițios, curios și, până de curând, un om normal.

       — Te-ai descrie ca un om violent?

       — Nu. Am avut vreo două altercații, însă mereu în timpul slujbei și în situații extreme.

       — Descrie-l puțin pe copilul Adam.

       — Nu îl cunosc prea bine, schiță pentru o secundă un zâmbet trist. Am doar amintiri foarte scurte.

       — Poate din cauză că erai prea mic?

       — Asta, și pentru că atunci au avut loc abuzurile, iar din câte am înțeles după toate orele de terapie, m-am scindat mult în copilărie pentru a fugi de realitate.

       — Acum ai înțeles pe deplin ceea ce se întâmplă cu tine?

       — Nu sută la sută. Totul este foarte complex și încă mai avem de lucrat la... mine.

       — Am să te întreb direct, își drese Milo vocea. Tu ai ucis toate acele femei?

       — Nu, dădu Adam ferm din cap.

       — Nu există absolut nicio probabilitate ca tu să aduni multă furie pentru ceea ce ți s-a întâmplat în trecut și să o răsfrângi asupra unor persoane vulnerabile, așa cum ai fost și tu?

       — Ba da, există. Însă dacă am făcut-o, și ceea ce e pe tablă arată clar că acolo s-a ajuns, a fost într-un mod inconștient. Și altcineva a sustras toate emoțiile negative, sau ce a fost mai rău din ele.

       — Ce părere ai despre Elias?

       — Nu cred că am cuvinte..., spuse Adam, apoi privi tabla cu toate acele fotografii și ochii au început să îi strălucească din cauza lacrimilor. Își adrese glasul, apoi reluă: nu cred că am cuvinte ca să pot exprima cât de mult îl urăsc pentru ceea ce mi-a făcut.

       — Îți e mai ușor să te identifici acum ca fiind o persoană separată față de el?

       — Mereu mi-a fost ușor. Nu știam de existența lui până acum câteva luni! Eu nu am făcut toate acele lucruri, nu am atins cu un deget toate acele femei! Nu îmi amintesc să fi făcut asta și mă cunosc! Am principii, am colege, o femeie cu care mă vedeam toată viața mea, o fetiță... Toate acestea sunt sau vor fi femei. Nu îmi pot imagina că aș putea fi capabil de așa ceva vreodată.

       — Deci, nu îți amintești absolut nimic legat de acestea? Întrebă Milo.

       — Absolut nimic.