Ne-am hotărât să devenim proști.

Loto și clasa muncitoare

- Bebe, n-ai venit astăzi la muncă. Pot să știu și eu motivul?
- Nu m-am trezit. Jur! Nu m-am putut trezi. Parcă am avut un somn de moarte.
- Serios?
- V-am jurat!
- Bebe, mă iei de prost?
- Nu, domnule, cum aș putea? Vorbesc serios!
- Dar a câta oară ți se întâmplă asta? A câta oară tot mă îndrugi cu prosteala asta, Bebe? Hm? Ia zi!
- Domnule, vă promit că nu se va mai întâmpla.
- Bebe, așa ai spus și data trecută. Și acum două dăți...
- Dacă mai lipsesc... mă puteți da afară.
- Vezi, tu ai spus-o! Ne vedem mâine!
- Mulțu... Dar telefonul i-a fost închis în nas.
Du-te-n..., dar se opri înainte de a scoate porumbelul pe gură. Javră ce ești! urlă singur prin casă. Știa că nu avea dreptate, că deja a comis-o de multe ori, dar efectiv nu se putea trezi. Mereu "mai stau cinci minute" și gata, lipsitul la muncă era ca și făcut. Dar la patru dimineața? Asta e trezire de om normal?
Bebe are 44 de ani, plin de frustrări, un filosof singuratic, așa cum îi place să se alinte. Și, da, putem spune că Bebe este un filosof, este un individ cu un cap plin de cărți, singura lui pasiune, singura lui dragoste, de a citi, mereu și mereu. Și de jucat la Loto. Săptămâna asta este extragerea! Hai, se poate, vin numerele câștigătoare la tata și vă mănânc pe toți, vă îngrop în bani! Dar până la câștigul Loto, care întârzia să apară, avea de rezolvat dilema trezitului de dimineața, simpla lui prezență la muncă. Avea un job simplu, acela de a spăla holuri, scări și tot ce avea în fișa postului de spălat. Un om al muncii, cum s-ar spune. Își punea căștile pe urechi și se transfera în lumea lui, opt ore fiind stăpân pe toate ustensilele de curățat, ca un rege. Și juca șah foarte bine, coechipierul preponderent fiind directorul, cel care-i înghițea cu greu întârzierile sau efectiv lipsa lui de a veni la muncă.
- Bebe, dragă, de ce nu scrii o carte? Mi se pare că te cam irosești aiurea..., îi spuse directorul, într-o sâmbătă, după o partidă de șah pierdută, partide de șah pe care le pierdea aproape mereu.
- Pe naiba! Asta-mi trebuie? Să mai scriu și cărți? răspunse Bebe, aprinzându-și o țigară împuțită, care avea o duhoare care-ți rupea nările.
- Cum poți fuma porcăriile astea?
- Cum poți să fi atât de prost? Tu crezi că viața stă numai în trabucuri și băuturi fine? Dacă nu guști spurcăciunea asta - tragi un fum? Nu?- cum crezi că poți rezista în viața asta de rahat? Tu crezi că-mi place să spăl rahatul din WC-ul jegoasei de corporații? Să spăl după toți papagalii ăia, plini de ifose și figuri? Ai văzut cum mă privesc?
- Nu te obligă nimeni să muncești acolo, să faci...
- Doamne, ce prostii vorbești! Peste tot e la fel, omule! Crezi că dacă plec eu de acolo, o să vină altul care se căca pe el de bucurie că muncește acolo? Și unde să mă duc? Într-un alt loc, care să fie la fel, dar cu altă culoare în peisaj?
- Ești foarte fatalist...
- Păi vezi? Dacă n-ai învățat... Nu? Asta spuneți mereu, că, tipule, dacă stăteai cu burta pe carte departe ajungeai. Puteai fi ca mine, simt că-mi spui, nu? Că te uiți la mine cu oareșce milă și compasiune- vai, cum s-a ratat... Ah, ce bine că stau acum într-un fotoliu, am o funcție, am o nevastă bună, și nu sunt ca mizeria asta umană care se chinuie și pleznește de complexe. Așa-i că în felul ăsta îți zbârnâie căpușorul?
- Cred că mă cunoști greșit...
- Taci naibii din gură, de parcă nu te-aș cunoaște! Am văzut până acum 12 directori perindându-se pe fotoliul ăla în care stai tu acum, știi? Ți-am mai spus treaba asta! Și nu dau doi bani pe funcția ta, dar eu îți spun că ți-ai tocit mult buzele până să te pună ăia director. E, boss, eu nu pot face treaba asta, nu pot sta în genunchi, dacă înțelegi ce vreu să spun și sunt sigur că înțelegi ce vreau să spun. Te uiți în jos? Taci? E normal să taci! Toți din compania aia sunteți niște scârbe. Tu ai norocul că știi și recunoști că ești o scârbă, chiar dacă nu o verbalizezi. Dar o lași să se vadă prin ochi, să ne spui de fiecare dată când apari: da, sunt o scârbă!
- Cred că depășești...
- Aaaaa, dar nu fi și mai prost! Ce, crezi că acum tu îmi ești director și eu doar un om de serviciu, care spală WC-urile murdărite de păduchii ăia? Nu, tati, acum ești la mine acasă, te bat la șah de-ți sună apa-n cap și fac ceva pe funcția ta. Tu ai venit aici, nu eu am venit la tine! Hai, pune piesele, cine pierde le face!
Directorul mereu primea palme prin cuvintele lui Bebe. Mereu era citit de Bebe. Mereu era contrat de Bebe. Mereu se simțea ca un copil în fața lui Bebe. După ce-și dădea jos costumul de director, devenea sclavul lui Bebe. Venea ca la o chemare, mereu și mereu, mereu și mereu, să asculte cum biciul cuvântului îl pleznește peste spatele gol. În rolul de director, era autoritar. După ieșirea din program, devenea o râmă, o cârpă.
Rămas singur, se gândise. Să scriu o carte... Despre ce? Despre mine, despre cât de mizerabil sunt? Despre scârba de director? Despre ce? Despre WC- uri? Despre Plton sau Aristotel? Despre Descartes sau Spinoza? A fi sau a nu fi? A scrie sau a nu scrie? Mâine e extragerea, poate... Mâine e report, milioane adevărate! Dacă pun mâna pe ele...